Bun gasit dragilor,
Azi am sa scriu despre ceva din trecutul nu prea indepartat al vietii mele. O poveste adevarata din viata mea. Eram la Bucuresti, in 2 iunie 2013, seara, aveam o stare de neliniste...simteam cum cineva apropiat mie ma cheama telepatic. Vino ca mi-e rau...Nu pot explica starea mea si nici cum de aveam acel flash, era ca o imagine stearsa de vremuri, asa percepeam acea traire. Cuvintele imi rasunau in mintea mea. Ma gandeam la mama, doar ea era mai bolnava in acea perioada. Trebuia sa se coaca ciresele, sa mergem acasa la cules, si...ma gandeam ca mama in rugile ei, ne chema mai repede acasa.
Telefonul fix suna ca si cum ar fi tipat un copil, simteam ca nu pot respira. Alina sora mea cea mica ridica receptorul si...la capatul celalalt al firului era mama. Cred ca era undeva la ora 22:00 sau poate un pic mai mult. Lacrimile au inceput sa curga pe obraji, nu stiam de ce...Alina cu vocea stinsa ne spune ca nana(nasa mea de botez si sora mamei) a facut un AV(accident vascular) si au dus-o de urgenta la spital in reanimare...Alina inchise telefonul si ramase cu privirea tinta pe noi. In mintea mea nu reuseam sa leg conversatia cu mama si cu ce viziune avusesem eu.
In cateva minute am facut un dus, am facut repede bagajele si ne-am urcat in masina. Drumul pana la Botosani a fost cred cel mai lung drum din viata mea. Parca toate masinile au iesit la plimbare, cred ca am facut o ora pana am iesit din Bucuresti...Am ajuns, dupa cinci ore de mers, la spitalul judetean din Botosani, la reanimare. Acolo conectata la aparate era nana mea draga. Tot cerul s-a prabusit intre mine si ea, o strigam si din ochii ei albastri curgeau lacrimi. Nu putea vorbi. Atunci i-am zis:
-Nana uita-te la mine, ma vezi? ma auzi...si asteptam. In urmatoarele secunde a inchis ochii si i-a deschis astfel incat sa vad ca ma aude. Am reusit asa printre lacrimi si clipiri sa vorbim. Ii era dor de mine, se rugase sa vin...Si eu...care eram sufletul ei venisem, dar era prea tarziu. I-am zis ca o iubesc, am stat cu ea cateva minute bune, Victor ii aduse un buchet mare de trandafiri rosii asa cum ii placeau ei, ne-am tinut de maini si...un tiuit puse capat linistii noastre, intrase in coma...Medici, asistente toti roiau in jurul ei. Iesita prematur din corp ratacea pe deasupra corpului ei. Au resuscitat-o si...o tineau in viata doar cu acele aparate. Ea era undeva departe, intr-un loc frumos, alaturi de parintii ei, de fratele ei si...aproape de stele...
Dupa doua luni de agonie a plecat dintre noi, lasand in urma lacrimi si durere.
Venind cu masina de la Botosani la Frumusica, de la imormantare nanei mele Elena, vorbeam asa cu Victor, cu mama, Ali si tata. Ma pomenesc deodata ca spun asa:
-Gata nu mai am nane(adica nase de botez)...au murit amandoua...un flash ca o lumina de blitz imi aduce in fata ochilor pe cealalta nana a mea, sora tatei pe nume Elena, dar care traia la momentul respectiv. Am simtit ca si cum cineva iti infinge in inima un pumnal. Victor imi atrage atentia ca nana de la Piatra(asa ii spuneam eu) traieste, si multumim lui Dumnezeu nu are nimic. Ajungem acasa si mama primeste un telefon de la nana de la Piatra Neamt.
-Olga am sunat sa va spun condoleante, Lenuta era ca si sora mea, ma doare ca a murit...
Mai vorbesc ele asa despre problemele lor cand deodata mama zice:
-Doamne fereste! da cum asa, de cand? si cum te simti? vrei sa venim la voi? Nana mea ii povestea mamei ca n-a reusit sa vina la imormantare deoarece si-a facut niste analize mai ample si ca au descoperit ca are cancer, in ultima faza...Totul a venit ca un tavalug...Atunci pe moment nu am realizat ce inseamna toate astea.
Am plecat val-vartej la Piatra. L-am luat pe tata cu noi si dusi am fost. In usa apartamentului ne astepta nana. Asa cum o stiam de-o viata...frumoasa, cu ochii putin tristi, dar demna, plina de bunatate. Am inceput sa plang, m-am bagat in sufletul ei si as fi ramas imbratisate asa o viata...M-a luat de mana si mi-a zis:
-Daniela trebuie sa vorbim. Am mers in camera Gabrielei, verisoara mea si am vorbit...multe, cat n-am vorbit intr-o viata de om...O iubeam mult, chiar daca nu i-am spus niciodata...ea stia...Ne-am promis ca ne vom revedea de Craciun. M-a pus sa promit ca nu voi suferi pentru plecarea ei...ca atunci cand voi avea nevoie de ea, v-a fi acolo langa mine, doar s-o strig. Ma v-a proteja mereu asa cum a facut-o de fiecare data. M-a facut sa inteleg ca viata inseamna iubire si bunatate...
A doua zi de Craciun, ne-am trezit de dimineata si ne pregatea sa mergem la Piatra. Ma imbracasem in negru si mama imi zice: Dana i-ati ceva mai colorat ca esti toata in negru. M-am uitat in oglinda din camera din fata si m-am speriat de mine...Eram ca si cum mergeam la mort...Un fior mi-a strabatut sira spinarii...Suna telefonul...Ora 7 si cateva minute in data de 26.12.2013. Nanu sunase sa ne spuna ca nana nu mai e...
In urma plecarii lor am ramas cu sufletul gol, trist, am avut nevoie de ajutor pentru ca am facut depresie-postmortem. O luna de zile am fost la cel mai bun pshiholog, mai rau mi-a fost. Am ales sa incerc sa ma vindec eu. Am mers la preot, m-am spovedit, am facut pomeni pentru ambele Elene, am fost la mormintele lor, am aprins lumanari si am vorbit ca si cand m-ar fi auzit. Am avut langa mine cei mai buni psihologi: Victor(sotul meu) si Ali. Mi-era frica sa mai ies in oras, uram oamenii, nu-mi puteam imagina ca altii mult mai batrani decat ele inca traiesc, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis nana de la Piatra:
-Daniela acolo sus in ceruri sta cel ce ne-a creat...nu stiu cum il cheama cu adevarat, poate avea orice nume dar eu stiu ca e Divinitatea, asa il percep eu. Ne intoarcem acasa, nu murim, doar corpul asta moare, sufletul nostru e nemuritor fiindca Dumnezeu ne-a daruit o particica din nemurirea Lui. Asa spunea ea, nana mea draga...
Mi-e dor de ele si de cate ori mi-e dor, spun o rugaciune si o liniste absolut nepamanteana ma incojoara cu blandete si imi da o stare de bine. Ma face sa cred ca ele sunt acolo sus printre ingeri si Heruvimi, asculta muzica divina si...ne asteapta atunci cand ne v-a veni timpul sa ne intampine cu drag...
Am scris toate astea pentru ca mi-era dor de ele...dar si pentru faptul ca uneori trebuie sa ne ridicam ca si pasarea Phoenix din propria cenusa. Faptul ca uneori avem acces la unele informatii din alte lumi, ar trebui sa ne faca mai buni...
Cu drag pentru voi,
Danielle
Bucuresti, 21.11.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu