În adâncul munților din piatră neagră, ascunsă privirilor curioase ale elfilor, trăia micuța Daria. Viața ei printre elfi nu a fost chiar asa urâtă...Mereu a fost în slujba prințeselor cu sânge albastru, mereu trăind în umbra lor...
Avea mulți ani, dar corpul ei frumos a rămas încă tânăr. Acolo, pe Valmuria timpul trecea greu, avea deja 50 de ani și arăta de parcă abia ce ieșise din pubertate.
Ochii negri, puțin migdalați, cu gene lungi...privindu-i te simțeai pierdut în infinitul din ei, și-apoi gura mică și buzele ca fragii copți în soare, obrajii ca bujorii și părul negru, curgând ca o mătasă fină până aproape de mijloc. Înainte îl ținea în codițe împletite, dar acum...îl strângea cu o eșarfă roșie, primită în dar de la Drago, generalul armatei dragonilor...Așa începe povestea Dariei...
Daria era om, răpită de pe pământ, pe când era încă un copil, nu-și regăsea locul niciunde. Nu-și mai aducea aminte de părinți sau de oamenii ce îi făcuseră viața frumoasă, până ce a fost răpită. Adusă împreună cu mai mulți copii, acolo, în tărâmul înghețat și fără pic de culoare, printre liane și trestii înalte, copaci imenși, înalți de zeci de kilometri, văzuți doar aici, tristă și fără speranță, își petrecu mare parte din viață. Ani la rând fusese prigonită, muncea ca un sclav ce era. Până într-o zi, când, o prințesă, o zări printre liane.
-Aduceți omul acela să-l văd! exclamă Ana, printesa elfilor. Vreau să o curățați și s-o aduceți în palatele mele...Daria era o copilă de 14 anișori, când auzi vorbele acestea.
A fost luată mai mult pe sus și dusă într-o încăpere plină de flori și marmură albastră. Tălpile ei încă umede de roua dimineții, se lipeau la atingerea marmurei. Parcă cineva încerca s-o împiedice să pășească, senzația asta o avea...cuprinsă de frica ce puse stăpânire pe sufletul ei. Înainta greoi, îi era frică să nu cadă și... niște ființe ciudate, înalte de 7 metri, cu pielea albastră și cu multe desene tatuate, cu părul negru și lung, de le atingeau tălpile, o împingeau pe un culoar ce se deschise chiar în dreapta ei.
Coloane albastre răsăreau din podeaua de marmură. Îmbrăcate în flori, frumos mirositoare coloanele parcă se mișcau la unduirea florilor. Dar cum se se miște coloanele, hmm, parfumul florilor o îmbătau și-i provocau acea stare de amețeală și rău. Zări în mijlocul camerii o masă imensă. Câteva brațe metalice coborau în timp ce era urcată pe masă. Apa curgea șuroaie pe față. Brațele metalice o răsuceau pe toate părțile, neținând seama de țipătul ei scos mai mult de frică, decât de durere. Se lăsă ușor pe masă...leșinase...
Elfii o înfășuraseră într-o pânză albă, fină. Rămase cu ochii pironiți la acele brațe metalice. După ce îi schimbase îmbrăcămintea și o curățaseră, au dus-o în fața prințesei. Ana de cum o văzu înveșmântată ca o zână își puse în cap să o învețe să lupte și să o facă omul ei de încredere.
Durase ceva până se trezi. Mișcă încet ochii spre lumina ce venea din tavan. Ana o atinse ușor și începu să-i vorbească în limba ei, limba pământenilor.
-Cum te numești? întrebă Ana. Auzind limba, deveni curioasă să vadă cine e ființa aceea din fața ei.
-Sunt Daria și sunt om. Respira sacadat, inima bătea ca nebună de emoție, își auzea sângele cum îi curgea prin vene...Ana râse ușor:
-Sigur că ești om. Te-am zărit când munceai în pădurile de burmis. Îmi doresc pe cineva în care să am încredere. Te vei antrena în fiecare zi, vei învăța limba noastră a valmurienilor și vei face orice pentru a mă apăra. Vei fi umbra mea, spuse Ana întorcând privirea și căutând ochii Dariei. Era ca un copil pe lângă Ana, deși avea peste 1, 90 cm înălțime. Pentru un om era chiar înaltă. Dintr-o dată Ana aruncă un praf mov și se transformă într-o ființa nemaivăzută...Își arătase adevărata față. Era nespus de frumoasă, micuță de statură, avea ochii mov și buzele albastre. Era ca o zână. Daria nu-și revenea din șoc. Cum? toți valmurienii erau așa? avea un milion de întrebări și niciun răspuns. Rămase uitându-se dupa Ana.
Imediat după plecarea ei, cineva o strigă. Camera în care se afla începuse să se miște. Din podea ieșeau fel de fel de lucruri. Un pat, dulapuri cu armuri și haine pe măsura ei, încălțări care-i veneau ca turnate, și o sabie argintie care strălucea. Cele două ființe magice, îi dăruiseră toate cele de trebuintă și lăsând-o să le privească, dispăru înainte ca Daria să mai zică ceva. Fascinată de toate acele lucruri adormise, cu sabia în brațe.
Un clopoțel sună chiar în dreptul geamului, oare când se făcu ziuă? Sări din pat și fugi la fereastră. Acolo, deasupra ferestrei descoperi clopoțelul de argint. Îi plăcu zgomotul făcut și trase cu putere de pamblica argintie...un clinchet răsună în toată încăperea. Ușa camerei se deschise brusc și în conturul ei își făcu apariția Drago...
Drago un valmurian frumos, trecut bine de 60 de ani, îmbrăcat cu uniformă argintie intră în cameră și zise:
-Eu sunt comandantul tău, de azi trebuie să îndeplinești ordinele mele. Te vei antrena cu cei mai buni soldați ai mei, vei urca pe spinările dragonilor de argint și vei mânui sabia valmuriană. În cinci minute ne vedem jos la antrenamente. Ai înțeles? Doar atât spuse și plecă în grabă. Nu se dezmeticise bine Daria, că trebuia să și coboare, echipată complet...
Zile întregi de antrenamente, zbura cu dragonii, verificau granițele Valmuriei și încet, încet devenise o luptătoare. Era soldat al Valmuriei, trebuia să muncească mult ca să devină umbra Anei. Timpul trecea încet și Daria împlinise 21 de ani. Elfii o urmăreau zi de zi. Încercau tactici de luptă noi, o puneau în situații limită, îi încercau curajul și...într-o zi Drago văzând-o cum luptă o chemă la el.
-Daria de azi poți să-ți alegi un dragon, dacă vei reuși să-l îmblânzești v-a fi al tău pentru totdeauna. Și unde nu începu a țipa de bucurie, de toți soldații aveau ochii plini de lacrimi de bucurie.
Daria devenise completă, unică. era cel mai bun soldat din Valmuria. Plecă în căutarea dragonului și nu după mult timp văzu unul violet, care stătea agățat de o stâncă. Cu o sfoara specială pe care o roti în aer prinse gâtul dragonului și-l trăgea ușor spre ea. Dragonul o smucise cu putere și unde nu era să cadă printre crengi, direct în râu. Acolo îi rămăneau oscioarele dacă ar fi căzut. În adâncul râului trăiau șerpii de apă. Niște monștri care vânau doar în nopțile fără luni, reușise cumva să se agațe de gâtul dragonului și strigă cu putere:
-Gata ești al meu și te numesc Ivi. Înconjură cu brațele gâtul și-l ridică în înaltul cerurilor. Era așa de mândră de ea, încât inima îi batea nebunește. După o zbenguială de câteva ore, îl aduse în adăpost și-l hrăni cu drag.
Plecă fericită în camera ei și privind pe geam, descoperi lunile și stelele ce luminau tot ținutul Valmuriei. Odată la 20 de ani răsăreau să lumineze noptile polare din nord.
Munți înalți pluteau în depărtare, copacii erau ca niște felinare pline de lumini alb-argintii. De undeva se auzea un cânt de dor...deschise fereastra și...acolo jos la poalele munților de safir printre copaci și liane văzu râul ce străbătea ținutul. În lumina lunilor strălucea de-ți lua ochii. Norii pufoși acopereau o parte din coroana copacilor. Lângă râu Drago, cu mai mulți soldați, își spălau dragonii...Simțea o mare admirație pentru el. O iubea de când era copil, o antrenase ani în șir, îi făcuse viața un calvar, dar niciodată nu se supărase. Drago o privea ca pe copilul lui. Dupa ce-și pierdu soția și copilul în acel accident, parcă nu mai era el. Nu vorbea niciodată de ei. Îi închise în inima lui, acolo îi păstra...Avea și acum cicatricea, ca semn de aduceri aminte. Pe undeva Daria era ca Adnana lui. O răsfățată a sorții, din ziua în care l-a cunoscut. Deși era dur cu ea, îi îndeplinea toate dorințele. Drago voia s-o apere de ce era mai rău. De atacul Cyborgilor. Ființe create din materia neagră a Universului. Războnici, distrugători de lumi, adevărații vinovați de moartea părinților ei. Reușise prin antrenamente să o facă curajoasă, să lupte cu toate puterile și să recunoască dintr-o privire o navă inamică sau dragonii de foc. Zi de zi era mai bună. Simțea pericolul într-o miime de secundă. Avea curajul vârstei și nebunia momentului.
Stând așa la fereastră și privind absent, văzu printre ramuri ca o umbră, o vulpe polară. Sări de la fereastră și o zbughi după ea. Era înebunită după vulpi. Dacă reușea să îmblânzească una, era a ei pentru tot restul vieții. Își aduse aminte ca în buzunarul pantalonilor avea o bomboană. Sări pe o creangă și dintr-un salt era pe spinarea vulpii. Voia s-o muște, s-o arunce de pe spinarea ei, dar...Daria îi prinse botul scurt cu putere, o mângâiase și-i șopti:
-Hai fii cuminte, nu vreau să te rănesc, uite ceva dulce și, îi dădu bomboana. Vulpea se lasă în jos, se liniști și începu a ronțăi bomboana. Daria coborâ din spinarea ei și așezându-se în fața ochilor îi zise:
-Gata ești a mea, vom fi împreună mereu și te numesc Kiko. Ochii verzi se liniștiră când privi ochii Dariei. Un fel de magie se formase între sufletele lor. O îmbrățișă cu drag și o rugă să o ducă acasă.
Kiko trebuia să o asculte, era animalul ei prețios. Puțini aveau acces la vulpile polare. Daria era așa de fericită încât își uitase dragonul, pe Ivi, pe ramurile copacului. O duse pe Kiko în adăpost, o hrănise și îi pusese un medalion cu numele dat și emblema ei. Toata lumea v-a ști că are un dragon și o vulpe.
Rătăcise câteva minute pe potecile de granit din adăposturile animalelor. O umbră se zări pe trunchiurile mari ale copacilor. Undeva acolo cineva pândea din umbră. Simțea pericolul...Suflă ușor într-un fluier mic și dintr-o dată Ivi, cu aripile lui puternice, era deasupra capului. Încălecă și porni după acea umbră. Verifică toate cotloanele, dar nu găsi nimic. Poate doar i s-a părut. Descălecă și-l trimise pe Ivi în adăpost.
Poate era doar o nălucă, cine știe ce-o fi fost...nu găsise nimic...își făcu un duș și adormi cufundată în vise.
De cum se trezi, pașii o duse înspre adăpost, să vadă ce fac Ivi și Kiko. Îi hrăni pe amândoi și se întoarse în sala de consiliu. Drago își aștepta toți ofițerii și soldații, să le comunice ultimile detalii. Trebuiau verificate granițele încă o data și schimbate gărzile. Dintr-odată prințesa Ana, echipată din cap până-n picioare intră val-vârtej în sală. Toată lumea o privea cu teamă. Ce s-o fi întâmplat?
-Daria pornește către nord, granița a fost trecută de cyborgi. Nu mai avem timp de discuții inutile. Adună-ți soldații și păzește Nordul, spuse Ana cu furie în glas. Drago repede trimite în cele patru zări soldații, dragonii și navele. Să fie anihilați.
Undeva pe un ecran apăruseră imagini cu breșele făcute de Cyborgi.
-Marsahi, adună bătrânii și copii și ascunde-i în munți. Să ai grijă de ei. Toți soldații trebuie să apere Valmuria. Și acum la luptă...Plecară cu toții. Sala rămase goală...sunetul pașilor lor se mai auzeau în eter...
Daria, urcată pe spinarea lui Ivi, se ridică în înaltul cerurilor, până sus de tot. Cyborgii aveau arme mici, dar puternice cu plasmă și impulsuri elecromagnetice, omorau tot ce le ieșea în cale. Îi văzu de acolo de sus și porni ca un tăvălug asupra lor.
Luptase cu vitejie toți, dar bilanțul făcut în urma invaziei Cyborgilor arata că au murit mulți din valmurieni. Printre cregile copacilor încă se vedeau trupuri de dragoni și de valmurieni. Cineva trebuia să-i adune și să-i ardă, așa cum era obiceiul lor. Drago curățase toate cotloanele de leșuri. Le dădu foc și cu ochii plini de lacrimi rosti câteva cuvinte.
Daria, după ce ascultase discursul lui Drago, își ascunse lacrimile și cu mult curaj le spuse tuturor:
-Am luptat alături de voi, cu mândrie și curaj. Sunt mândră că sunt un soldat al Valmuriei. Chiar dacă sunt om, locuind aici printre voi, am simțit că sunt parte din voi. Lăsați oamenii să trăiască alături de voi, ca și oameni liberi, nu sclavi. Împreună vom reuși să oprim atacurile asupra lumilor.
Tăcură toți ca și cum s-ar fi gândit la cele spuse de Daria și trebuiau să dea verdictul. Prințesa Ana se apropie de Daria, o prinse în brate, o îmbrățișa și spuse tare și răspicat:
-Decretez: de azi oamenii vor trăi liberi pe pământurile Valmuriei. Vor fi la fel ca noi, nu vor mai fi diferențe. Mulțumesc Daria că ne-ai făcut să realizăm ce mult înseamnă "împreună". Oamenii sunt liberi. Ana era emoționată și...ștergându-și o lacrimă violet, părăsi sala în ropote de aplauze.
Daria plângea de bucurie. Își despleti codițele și-și lăsă părul să-i curgă pe spate. Scoase eșarfa roșie dăruită de Drago, își prinse părul cu ea. Mâinile îi tremurau, iar pașii...pașii o duceau către Drago.
-Îți mulțumesc din tot sufletul, mi-ai fost ca un tată. Îl strănse la pieptul ei cu drag. Era copilul pe care l-a pierdut...așa o simțea pe Daria...
În speranța că povestea mea v-a adus măcar un zâmbet pe fățucile voastre drăgălașe, vă mulțumesc și vă doresc să fiți binecuvântați. Vă iubesc!
Autor: Daniela Damian
București, 07.07.2020
Sursa imaginilor: internet
