Adânc în pădurea de dafin și abanos, în scorburile mari și luminate de licurici, printre liane și ierburi înalte, printre floricele albastre și mov trăiau în armonie un neam de elfi și un stol de fluturi. Veniră de nicăieri...Lumea elfilor era așa încântată de venirea lor că și uitaseră să adune polenul florilor de dafin. Priveau fericiți dansul fluturilor. Zile în șir au trăit în armonie.
Colorați în mii de culori vii, cu aripi mari și frumos desenate, alergau din floare în floare sorbind cu nesaț din polenul dulce amărui al florilor de dafin. După un timp lucrurile au luat o altă cale. Elfii deveniseră puțin geloși. Nectarul prețios care altădată era numai a lor, acum trebuia împărțit.
Ema sună în fluierul fermecat al elfilor și ca prin farmec, toți elfii de la mic la mare, și-au făcut apariția în sala cea mare din mijlocul palatului de jad. Cu vocea ei puternică acoperi glasurile curioase ale elfilor. Liniștea cuprinse toată suflarea, așteptau cu sufletul la gură să vadă ce-o să le spună regina lor. Ema își drese glasul și începu a vorbi.
-V-am adunat aici pentru că suntem în mare pericol, vocea ei gravă răsună în toată sala...Suntem invadați de fluturi...da, știu, sunt frumoși, au aripi ca și ale noastre, dar...totuși ați văzut florile de dafin? Aproape toate florile erau golite de polen, deveniseră veștede, din albul perfect deveniseră aproape pământii.
Iubea florile frumos mirositoare, pline de polen și rouă. Roua magică, trimisă în diminețile frumoase de primăvară de însuși zeul soarelui, zeul tuturor lumilor...
Voinicel, comandantul armatei elfilor îi răspunse imediat, poate puțin arogant...
-Regina mea, noi suntem gata să-i alungăm, departe de pădurile noastre, am fost surprinși și noi de frumusețea lor...Vom lupta până la capăt. Îi vom goni de îndată. La luptăăă elfii mei...
Un murmur trecu ca o boare peste mulțimea adunată așa în pripa. Ema mulțumită, părăsi încăperea și dădu imediat ordin să-i fie pregătită armura. Dorea să alunge cât mai repede fluturii de pe pământurile lor. Dacă îi izgonea aveau mâncare din belșug. Ema era puțin egoistă, dar era dreaptă cu poporul ei. Își dorea să-i știe pe toți în siguranță, fără amenințări.
Îmbrăcată în armura ei făcută cu mare drag de elfii magici, încălecând pe bondarii mari ce apărau ținuturile lor, începuse să inspecteze florile și copacii. Lianele erau parcă fără viață. Roase aproape de tot, ramaseră fără seva dulce ce le străbăteau. Florile albe deveniseră veștede. Fluturii făcuseră prăpăd în pădurea din nordul ținutului. Au mers așa minute în șir inspectând toate florile până ce ajunseră în mijlocul pădurii de vest. Doamne, fluturii tolăniți pe petalele florilor, devoraseră tot polenul. Cu burțile pline stăteau în mijlocul lor.
Ema sună în fluier și bondarii ducând pe spinările lor mari armata elfilor, se năpustiră peste fluturi. Un stol mic se ridică dintre flori și își luă zborul în înaltul cerului. Ca într-un vârtej nebun, mișcaseră crengile copacilor.
Din mijlocul lor un tânăr fluture cu aripile mari, negre, lucioase, colorate frumos și desenate cu figuri geometrice rar văzute de vre-un elf, coborî în mijlocul lor și cu o dexteritate nemaivăzută o prinse pe Ema, ridicând-o în aer pe o stâncă ce se afla în apropiere. Așa speriată fu Ema încât, în zbuciumul ei de a scăpa, îi reteză aripa stângă în jumătate.
Mark, pentru că așa îl chema pe fluture, își strânse cu grijă aripa încercând s-o repare cumva. Ema rămase mută de uimire când Mark ridică ochii lui negri spre ea. În vacarmul izbucnit între fluturi și elfi, el îi spuse Emei:
-Te rog oprește măcelul, îmi voi lua stolul și voi pleca. Gata, pădurea este a voastră așa cum a fost întotdeaună. Nectarul florilor de dafin ne fac nemuritori...de aceea am venit. Eu nu am reușit să beau puțin nectar și nici roua nu am reușit s-o sorb. Aripa-mi ruptă are nevoie de puterea ta Ema. Te rog salvează-mă. Te rog...
Atunci Ema, fiindu-i milă de el, aduse în căușul palmelor sale puțin polen, unse toată aripa și cu picături din roua magică dădu viață din nou aripei.
Mark mulțumi și ridicându-și aripile în aer bătu atât de tare că toți fluturi înțeleseră că trebuiau să părăsească pădurea...
Ema rămase privind în urma lor...Simțea o furnicătură în dreptul inimii...Îi părea rău că a fost nevoită să-i gonească. Dar devotamentul pentru poporul lor era mai presus de toate și tot. În urma lor pădurea odată verde și plină de flori, devenise un coșmar, devoraseră și frunzele copacilor...În câțiva ani se v-a regenera. Îngrijită cu multă dragoste, pădurea v-a fi la fel ca altă dată.
Ema rămase minute în șir pe stâncă, privind zborul miilor de fluturi. Unul special rămase puțin în sufletul ei...Oftă și-și luă zborul spre casă...
Cu drag pentru voi,
Danielle
01.04.2020
