Clipe retraite cu drag! Amintiri despre Cojocareni!

Bun gasit dragii mei,

Am promis de mult timp matusii mele dragi Iuliana ca o sa scriu si despre Cojocareni. Am atatea amintiri frumoase cu ei incat imi este greu sa aleg ceva care sa-i defineasca asa cum ar merita. Am sa scotocesc in memoria mea cele mai frumoase momente pe care le-am petrecut in jurul lor. 

In satucul acela frumos insirat ca un sir de margaritare la poalele dealului, acolo unde nimic nu trece neobservat, acolo unde traditia dainuie de veacuri, acolo au trait si cei dragi ai mei, in Vladeni Deal. Copilaria mea am petrecut-o si la bunici. Mergeam de multe ori pe jos la bunica. Mama avea incredere in mine si ma trimetea sa-i duc cate ceva de trebuinta imediata, bunicii. 

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca azi, ca intr-o secunda doar printr-un singur apel stii ce face tot satul. :) Trecerea timpului era alta. Atunci aveam timp sa ne jucam, sa dormim la amiaza, sa facem tot felul de lucruri si...nu oboseam niciodata. 

In Vladeni Deal, langa casa bunicilor locuia si fratele ei, Ghita Cojocaru. Intre cele doua casute au facut o poteca care trecea prin gradina. Stateam ce stateam la bunica si dintr-o data o zbugheam pe poteca la tata Aglaia. Bunica venea mereu dupa mine, ca sa nu sara dracul cela de caine din fundul gradinii la mine. Ahahaha ce mai radeam toate trei de asta...

El, badia Ghita ca asa-l strigam eu, era un om bland, inalt cu fruntea lata, cu ochii caprui si cu parul ondulat. Ea Aglaia, era o femeie slabuta, nu prea frumoasa da inimoasa si tot timpul cu zambetul pe buze. Te cucerea cu vorbele ei si cu merele padurete pe care le prepara cu drag toamna. Aveau parca 4 baieti, nu-mi amintesc bine asta, dar ii stiu pe Fanica, Mihai, Costica si Petrut. In preajma sarbatorilor tin minte ca veneau cu drag acasa la Aglaita. Acolo in casuta aceea ca din cartile de povesti se depanau cele mai frumoase amintiri. 

Casa cea mare era incalzita doar in preajma sarbatorilor de iarna ca de, atunci veneau tati feciorii acasa, la mamuca. Imi era tare drag de ei toti. Stiu ca ma plimbau in bratele lor de la unul la altul, ma puneau sa spun poiezii si gata imi primeam prajiturile si bacsisul, ca doar nu recitam poieziile asa pe degeaba...ei veneau de la oras, intodeauna aveau in buzunare bomboane pentru mine.

La cativa metri distanta de casa, aveau o salita, bucatarie si o camaruta unde isi duceau ei traiul. O masa mare din lemn trona in mijlocul camerei, iar acolo langa soba un imens pat de scanduri cu saltele frumos mirositoare de fan, deasupra acestora aveau alte saltele groase din lana tigaie si perne mari din puf de gasca. Stergare frumos tesute in razboi, covoare care-ti luau ochii si cuverturi mari care acopereau patul, toate te trimeteau cu gandul la faptul ca erau oameni avuti. tarani neaosi de pe pamantul sfant al Moldovei. 

Imi placea enorm sa ma urc acolo sus langa soba, pe pernele ei alea pufoase. Doamne ii iubeam asa mult pe toti...niciodata nu mi-a zis nimic, desi ii boteam toate fetele de perne. Aglaita ne iubea pe toti in felul ei. 

In acea camera se spuneau secrete la gura sobii, ori se puneau la cale muncile campului, ori in timpul iernii cand era vre-o sarbatoare asa dupa amiaza tarziu, la un vin fiert se adunau toti in jurul mesei, bunicii mei, ei si Leon cu Maria lui, jucau carti pana noaptea tarziu, pe pedepse, chiuiau, jucau, povesteau cate-n luna si-n stele si tot ar mai fi vorbit. 

Se intelegeau foarte bine unii cu altii. Copiii lor erau invatati, scoliti la scoli inalte, erau mandri de odraslele lor. 

Le-au daruit copiilor intelepciunea, bunul simt, onoarea si demnitatea si mai presus de toate le-au daruit bunatatea inimii. 

Am multe de povestit dar pentru azi e deajuns. In speranta ca povestirea mea v-a facut sa zambiti si sa va ganditi la ai vostri, v-a facut sa retraiti crampeie din trecut, va multumesc si va doresc o noapte linistita. 

Va iubesc!

Cu drag pentru voi,

Danielle,

Bucuresti, 28.09.2019

Dor din umbra trecutului...

Bună seara oameni frumoși,

aduc în fața dumneavoastră un crâmpei din viața bunicilor mei. În speranța că povestea mea v-a aduce măcar un zâmbet în sufletele dumneavoastră, vă mulțumesc.  

Tălpile goale ating pâmăntul proaspăt afânat. Conuri de brad cad din înaltul cerului. Cu crengile aproape de cer, brazii cei falnici, din fața curții, mă privesc cu drag. Pâlcuri de muri stau ascunși după dealuri. Din vizuini nevăzute mulțimi de ochișori mă privesc curioși...Ce repede a trecut vara. Încă mi-e dor de soare, de vară, de zilele lungi de vacanță... 

Într-un colț de sat aud frânturi dintr-o melodie veche..."Soare de vară, adu afară, la joaca noastră, pe sub fereastră, chipuri frumoase de copilași...du-i în locuri pline cu multe afine și clopoței...sursură apa se-ncinge joaca, mulți vor să vadă dansul fermecat, dar din vâltoare încă n-apare, zorii de soare și-un moș frumos cu ochii scântei..."

Închid ochii și-mi aduc aminte cântecelul, fredonez așa ca pentru mine câteva versuri, îmbătată de mirosul de brad îmi întind pătura sub umbra lui și...din mintea mea apare ca prin vis un chip frumos de fată, ce spune povești fără seamăn.

Era în ziua de 2 septembrie, anul 1945, vara era pe sfârșite și, din înaltul cerului a început o ploaie mocănească care a ținut căteva ore. În fața cuptorului, o femeie frumoasă cu părul lung împletit în cosițe, mânuia de zor o forma de cozonac. O întorcea pe toate părțile să vadă dacă mai trebuie copt sau nu cozonacul. Căldura cuptorul îi făcu obrajii roșii. Încet, încet pe tâmple i se prelingea o broboană de transpirație. Dacă o priveai de la distanța ai fi văzut burta mare și lăsată ca și cum dintr-un moment în altul ar trebui să nască.

Anica, era însărcinată cu al nouă-ulea copil. Nici nu mai simțea durerea la cât muncise în vara aceea. Războiul era pe sfârșite, dar se mai auzeau colo sus pe deal câteva focuri răzlețe de armă. Legionarii se ascundeau la Schit. Acolo la adăpostul mânăstirii, călugării le oblojau rănile și le dădeau de mâncare. Așteptau, ascunși în spatele zidurilor groase, să se termine războiul sau câte un semn de la cei de-acasă. Le era frică să se lase văzuți. A lui Iordache a fost prins și a fost ucis, nu făcuse rău la nimeni dar...cine să judece drept?

-Fugi mă la tac-tu și zi-i că mi-o venit sorocul...strigă cât putu de tare Anica. Aurel că el era în preajma ei rămase încremenit în fața portiței.

-Unde să-l caut mămucă? Cu părul negru răvășit, cu cămașa descheiată și cu basca în mâini, nu reușea să îndruge două cuvinte. Apoi dacă ea naște, el ce să facă? Îi era frică...O zbughi pe poartă către bădia Ghița, fratele Anicăi.

-Bădie hai fuga că mămuca...i-a venit sorocul și nu-i nimeni acasă. Aglăița, cumnata Anicăi când auzi o lua la fugă pe lângă cei doi și în câteva clipe era lângă ea.

-Anicuță nu-ți fie frică, iaca eu sunt aici, gata am venit. Hai cu mine în casă că avem treabă. Durerile nașterii o cuprise pe biata Anicuța. Săraca nici nu mai știa ce să zică. Își pregătise din-nainte prosoape fine de bumbac ca să șteargă copilul, scutece să-l înfeșe, hainuțe făcute de ea de astă-vară și...oftă de câteva ori, trase un țipăt ca de moarte și...în cele din urmă apăru pe lume o fetiță.

Aglăița o lua repede, îi curăță nările fine, o scutură cu capul în jos și-i plesni cu putere fesele mici. Olga(că așa o v-a chema) începuse să plângă, semn că era un copil sănatos și frumos.

-Anicuță uite ce fată frumoasă ai făcut, ptiu-nu-fi-deochi, Doamne mare ți-e minunea, ce copil frumos. O apucă zdravăn de cap, o ridică în aer, o închină în cele patru zări, o înfășă și i-o dădu Anicăi.

-Ia-o fa hăi, că acu poți s-o țî-i lângă tine. așa minune de fată eu n-am văzut. Să fiți sănătoși. Neata Ghiță să faci cinste că ți s-a născut așa odraslă frumoasă.

Aglăița adună pe toate femeile în jurul Anicăi, veniseră s-o vadă pe Olga, că așa o chema pe copilă, nume vechi, care-i plăcu ei, Anicuței...

Suferise mult Anica că din toți cei nouă copii doar patru îi trăise. O avea pe Maria, Aurel, Elena și acum și pe Olga. Le purta de grijă, îi cocoloșea, îi erau dragi că erau tare frumoși și de, erau ai ei.

Timpul trecea tare greu. Mancarea o cumparau pe cartele, imbracamintea la fel, noroc ca ei mai aveau animale, si mai o carne, oua, lapte, branza, lana, etc., se descurcau un pic mai bine. Aveau si-o batoza de treierat graul, dar odata cu colectivizarea le-a fost confiscata, pana si pamanturile le-au fost luate. Pamanturile lasate de bunii nostri...Erau considerati chiaburi, dar ei saracii erau tarani faini cu suflete de aur, aveau livezi cu ciresi, pruni, caisi, peri, isi duceau traiul greu dar decent, adica cu demnitate si cu onoare.

Tesea Anica cuverturi, stergare, toale, fote, tot ce putea face cu mainile ei, erau ca de colectie. Si acum mai am o fata de masa cusuta de ea in noptile lungi de iarna. In fiecare lucru punea o parte din inima ei. Asa si-a crescut si copiii. I-a facut responsabili, i-a dadacit, i-a invatat tot ceea ce stia ea si in plus i-a purtat in scoala. Era mandra de toti.

Avea Anica un secret pe care-l purta in inima ei, ascuns bine, de fapt toti stiau secretul. O lasau sa creada ca numai ea stia. In sufletul ei de mama izvorase dragul de Olga. Copila cu parul saten, ondulat, cu ochii caprui si cu zambetul acela pe care niciunul din ceilalti copii nu-l avea. Olga pastrase zambetul ei, ochii ei si trasaturile fetei ei delicate. O adora. O purta mereu in carca. Isi lega un batic pe dupa umeri, cobora in jos imprejurul taliei, ca o comoara o tinea, o purta acolo, langa inima ei.

Ani la rând, o lua cu ea, se jucau împreună ascunse de privirile celorlalți, nu conta dacă era obosită sau nu, mereu își făcea timp pentru ea. Olga devenise umbra ei. La 14 ani, când trebuia să o lase să-și termine studiile a intervenit ceva și toate visele s-au spulberat ca într-un joc de domino.

Pe 2 septembrie când împlinise 14 ani, Olguța, cum îi plăcea ei s-o dezmierde, trebuia să plece să învețe o meserie. A plâns mult, s-a gândit cum să facă, dar nu a avut încotro. Trebuia s-o trimită departe de ea, de inima ei. Toate visele copilei fuse dărâmate de boala Mariei, venită pe neașteptate, ca o pedeapsă la tot ceea ce a trăit ascunsă în umbra Anicuței. Banii strânși cu greu pentru școala Olguței au fost cheltuiți pe medicamente și doctori. Olga și-ar fi dat și inima pentru Maria, dar acolo ascuns în inima ei rămâneau multe vise neîmplinite.

La târg a mers cu tataia. O duse să învețe croitorie. Ani la rând cosea lucruri pe care și le-ar fi dorit să fie ale ei...

Din resturi de materiale își făcea câte o rochița sau o bluză. În mintea ei de copil își creea modele sofisticate. Aduna orice bănuț să-si ajute familia greu încercată de boala Mariei. Uitase de mult toate visele ei. Puse mai presus de dorințe, familia.

Anii au trecut unul după altul, viața i-a adus bucurie dar și tristețe. A făcut trei copii frumoși, inimoși pe care i-a învațat toate câte le știa ea: Olguța. Dumnezeu a ocrotit-o și i-a dăruit speranța, înțelepciune și dor. Un dor nebun de fetele ei...

Așteaptă-ne ca de fiecare dată: cu inima deschisă și cu lacrimi de bucurie pentru că Dumnezeu ne-a dăruit timp, timp să fim mereu împreună.

Te iubim mama, fiecare zi e despe tine, despre noi...

Am să scriu cu drag toate câte le-ai trăit și le-am trăit în acest răstimp pe Pământ. 

Autor: Daniela Damian

Bucuresti, 27.09.2019

Amintiri de la mare.

Bun  gasit dragii mei, 

Am evadat pentru cateva clipe din abis...Mi-am dus pasii sa atinga nisipul fierbinte ramas de asta-vara...Apa marii e inca calda. Merg incet pe tarmul marii ca sa nu-i distrug linistea. As putea sa-mi numar pasii, incet in gand, oricum nu m-ar fi auzit nimeni. Sunt doar eu si marea. Din cand in cand aripioarele delfinilor se vad rasarind din mare. Ca un fior simt vantul cadut alergand valurile. 

Val dupa val, rascolind tarmul intr-o atingere dumnezeiasca, marea isi poarta algele ca niste plete in vant. O asemui cu o printesa din vechi timpuri, zvelta, tanara, plina de nuri si de curaj. Imi intind oasele, obosite de atata mers, in fata soarelui, ca o ofranda adusa marii. Am capitulat, ma predau tie mare. 

Parca intelegandu-mi cuvinte, apa sarata imi mangaie genunchii. Sunt indragostita de tine. Imi simti gandurile si ma invalui in apa ta calda. Jur imprejur mi-ai trimis scoici si meduze mov, alge si pestisori negrii. Aricii de mare i-ai oprit pentru tine, si caiutii de mare tot ai tai au ramas... 

Valuri de apa spumeganda rasar din neant. Imi trimiti semne ca esti furioasa. Inteleg ca te-ai suparat dar eu sunt un biet om, cum sa stau vesnic cu tine? Ai pastrat rasaritul minute in sir doar pentru mine, si apusul tot pentru mine l-ai pastrat. Ai rugat soarele sa nu ma raneasca, sa-mi daruiasca doar raze caldute de lumina. Iar vantul sa-mi rasfire pletele asa cum doar el stie. Sunt cuprinsa de vraja ta. Esti ca o sirena atragandu-si victima. M-ai prins in plasa ta...gata ma predau tie mare...

Cu drag pentru voi,

Danielle

Bucuresti, 13.09.2019

Gânduri...mii de gânduri rătăcite

Auzul meu fin distinge un zumzet ciudat...Din odăile mari răzbat până la mine, prin pereții despărțitori, sunete grave, ca și cum cineva râde pe înfundate, cu sughițuri mici, cu mâinile voind parcă să acopere buzele, dar negăsind nicio barieră, lasă sunetele să alerge prin aer...Îmi ciulesc urechile și dintr-o dată pași repezi se aud pe marmura neagră. Străbat încăperile și..fug...se pierd în noaptea cu lună albastră, ce-și răspândește razele reci pe ulița satului. 

Umbrele copacilor se unduiesc peste casele mici. Dintr-un tufiș, un iepuraș fricos, aleargă spre ușa hambarului. Știe că acolo va găsi ceva de ronțăit. Strigătele ascuțite ale bufniței, mă străbat din cap până-n tălpi și-mi dau fiori reci pe șira spinării. De la fereastra camerei mele văd dealurile împădurite ale Ulmului. Priveliștea se schimbă dintr-o dată. Ca într-un vis revăd drumul pietruit până la Schit. Dorința de a străbate drumul într-o clipă îmi inundă gândurile. 

Gânduri, mii de gânduri îmi trec prin fața ochilor. Încerc să le pun în ordine. Sunt așa de încăpățânate, toate vor să fie primele...Le șterg repede din mintea mea și las doar câteva. Străbat zarea cu ochii, în zeci de milisecunde, văd totul clar, ca într-un vis. Îmi las în urmă corpul meu frumos, fățuca asta drăgălașă și ochii căprui, care aleargă pe sub pleoape, mai, mai să se deschidă. 

Sunt un abur fin, ca o sferă de energie, mă rotesc în toate direcțiile. Alerg prin cameră cu mare bucurie în suflet...Simt liniște, iubire și o stare de bine mă înconjoară. Mi-am luat sufletul cu mine și, zbor. Îmi duc sufletul în înaltul cerului. Îl fac să viseze clipe de mult uitate... 

Alerg, mă-nalț în văzduh, ating stelele, mă joc cu ele și, apoi cobor ca într-un vârtej distrugător spre pământ. O furie urca prin minte, mă face să plâng...dar unde-mi sunt lacrimile? Nu mai am lacrimi. Picături mari de ploaie mă ating...le simt răceala, mi-e frig. 

O căsuță mică, cu două odăi și un pridvor, îmi apar în fața ochilor. O lumină caldă străbate cerul nopții atrăgându-mă ca un magnet spre acea vibrație. Simt o energie bună care vine dinspre casă. Acolo o văd pe bunica Anica, cum trebăluiește. Mă uit la ea prin geamul mic de la bucătărie. La plita veche de fontă, coace în tigaie, foi pentru prăjituri. Într-un colț, pe marginea plitei, fierbe încet, într-o oală mare, verde, o ciorbă de oase afumate. Mirosul acela de afumat îmi gâdilă nările. Fusta neagră, până aproape de pământ, îi acoperea picioarele. Pe cap avea o basma albă, din bumbac, țesută de ea în război. Era cusută cu drag. Mâinile, aspre de atâta muncă, întind în tigaie altă foaie de prăjitură. Mă întrebam mereu de unde-și trage puterea? A născut 10 copii, cinci dintre ei i-au murit, i-a plâns pe fiecare în parte, a suferit de fiecare dată, mult, oare de unde-și lua puterea? Cine-o făcea să se ridice de fiecare dată? 

Mă cuprinde o tristețe fără margini, privind prin ochiul acela de sticlă, cum se așază, pe pătucul acela mic, la măsuța de lângă sobă. Își suflecă mânicile cămășii și se apucă de făcut umplutura pentru prăjituri. 

Acolo, pregătește: nuca, laptele, untul, zaharul, esența de rom și, amestecând din toate, spune către bunicul: 

-Neata Ghița poți gusta să vezi dacă mai pun zahăr? Bunicul, un om plăpând și bun, îi răspunde cu drag:

-Anicuță, numai dumneata poți face așa prăjituri. Auzul acestor cuvinte îi dădeau putere bunicii. Vorba bună și înțeleaptă o ridica de fiecare dată. Am învățat lecția despre iubire, iubirea aceea pură, venită din suflet...

Trecusem de mult prin geamul acela mic. Străbăteam casa ca și când n-ar fi avut pereți. Îmi aminteam fiecare loc și aproape fiecare cuvânt, rostit de ei, mi-l aminteam cu drag...

Ceva mă chema înapoi acasă la mine. Cu puterea gândului străbăteam drumul. Mă chinuiam să intru în mine...Cineva mă ghigosea să intru mai repede...Auch, auch...Acum nu mai aveam loc, nu mai încăpeam...Îmi aminteam că am ieșit prin creștet, ca o eliberare dintr-o cușcă, iar acum intram prin tălpi cu durerea întregului Univers. Gândurile îmi năvăleau în minte...of...gata am intrat. 

Mi-e cald și bine, dar mi-e dor de libertate...Îmi sună în urechi glasul blând al bunicii...Daniela, hai mamă că e gata prăjitura!...

Poate mi-a fost prea dor de ei...

Cu drag pentru voi,

Danielle

  

București, 12.09.2019