În tărâmul ascuns ochilor curioși, departe în ținutul fermecat al Valmuriei, în mijlocul apelor, aproape de mările nesfârșite și întunecate, pe-un petec de pământ nisipos se odihnea, printre orhidee sălbatice, ascultând liniștea valurilor, o făptură cu chip angelic pe nume Ashuna.
Era din tribul luptătorilor pentru dreptate. Însemnul tatuat frumos pe antebraț, un dragon verde, strălucea în razele soarelui. Ashuna era singură la parinți și cum era și firesc o iubeau mult. Un copil bun, cu suflet curat, plină de empatie și care, la orice strigăt de ajutor, și-ar fi dat și viața pentru semenii ei. Așa era Ashuna, bunătatea întruchipată...
Întinsă pe spate, cu mâinile împreunate și așezate deasupra frunții, parcă ascunzându-și ochii frumoși, asculta zgomotul apei.
Din valurile-nspumate cinci făpturi se târau pe nisipul cald. Doamne ce frumuseți...și...nu înțelegea ce sunt. Jumătate femeii, jumătate pești...erau sirene.
Unele albe ca spuma mărilor, altele verzi precum algele, iar altele negre ca nopțile de vară...De unde veniseră sirenele? Un țipăt ascuțit atrase atenția Ashunei. Dintr-o săritură era deja în picioare, cu sabia scoasă și pregătită...Sirenele, după câteva clipe, se trasformară în femei. Aveau picioare în loc de cozi și pletele le ajungeau până la tălpile lor fine...
Goliciunea lor o intimida pe Ashuna, deși văzuse o grămada de femei dezbrăcate în sanctuarul dedicat primenirii corpului. Parcă înțelegându-i gândurile ce-i treceau cu repeziciune prin minte, sirenele ridicară mâinile și voaluri fine, din mătase de toate culorile, ieșite din mare și plutind până la ele, le îmbrăcă, acoperind astfel frumusețea corpurilor.
Valurile puternice izbeau stâncile ieșite din mare și un vânt puternic răscoli părul negru-albastrui al Ashunei.
De nicăieri o armată de elfi, înconjurară sirenele și strigând către Ashuna, făcură cerc în jurul ei:
-Ashuna ai nevoie de ajutor? suntem aici cu tine. Dragonii simțeau mirosul cărnii de pește, emanat de corpul sirenelor. Nările lor puternice fremătau. Cu greu puteau fi stăpâniți. Sirenele se înclinară în semn de supunere și respect și, prin orificiile mici din mijlocul capetelor lor alungite, scoteau sunete asurzitoare. Ele așa comunicau. Neînțelegând de ce elfii își acopereau urechiușele lor fine, se uitau mirate la fețele schimonosite de durere. Ashuna își spuse ca pentru sine: opriți-vă, că nu suportăm sunetele astea. Și dintr-o dată sunetele se transformaseră în unde de energie. Prin telepatie încercau să vorbească cu ei.
Una din sirene, pe nume Hellen, adunase din mare mulți pești, care au fost dăruiți dragonilor, în semn de prietenie. Aceștia se năpustiseră asupra lor și în câteva minute erau cu burțile pline. Așezați pe nisipul ud, aproape de valuri, așteptau cuminți elfii.
Un zumzet ca de albine se auzea în mintea lor și dintr-o dată au înțeles acel firicel de energie. Sunetele scoase de sirene, mângâiau mintea isteață a elfilor și plini de uimire ascultau undele emise:
-Salutăm divinul din voi, oameni elfi. Suntem ființe din lumea apelor. În adâncurile mărilor întunecate, ascunse privirilor, în lagunele mării avem castelele de smarald. Acolo locuim de mii de ani. Ieșim foarte rar la suprafața apei și doar pentru câteva ore. Iubim căldura soarelui atunci când razele lui ne încălzesc inimile noastre reci. Progeniturile noastre se joaca la suprafață, acolo unde apa este caldă și limpede. Am ieșit acum pentru că avem nevoie de ajutorul vostru. În adâncul pământului, în munții din calcar se află o vietate milenară. Oamenii elfi îl numesc druid. Un vrăjitor al timpurilor și-al apelor, al tuturor celor ce zboară sau înoată, al celor ce se roagă pentru iubire și pace. Doar el ne poate salva. Regele nostru Zanhar a fost rănit în lupta noastră cu octopozii. Ființele străvechi s-au răzvrătit împotriva noastră. Adevărat, că și noi, am vânat în ținuturile lor, dar aveam nevoie de pește pentru copii noștri. Anul acesta s-au născut mulți copii. Acum am făcut pace cu ei, dar regele nostru a fost otrăvit cu veninul unei scoici. Lacrimile noastre vindecătoare, nu au reușit să-l refacă complet, a rămas ceva în coada lui și numai bătrânul druid Asharian îl mai putea salva.
Ashuna își aduse aminte de povestea spusă de tatăl său pe când era de-o șchioapă. Am auzit povestea despre Asharian, dar e doar o poveste. Sunetele deveniseră de nesuportat. În mintea elfilor urlau informațiile:
-Cum se poate să credeți că este doar o poveste? Bătrânii voștri nu povestesc despre trecut? Am greșit atunci venind aici...Și dintr-o dată valuri mari urcau în vazduh și parcă biciuind pământul se năpustiseră asupra malurilor...Spuma lor aduse la suprafața alge imense scrijelite într-o limbă uitată de mult. Ashuna reuși să citească câteva frânturi și simți o lacrimă fierbinte cum cobora de-a lungul fetei ei catifelate...Era un manuscris vechi, un pact făcut între elfi și sirene. Ochii frumoși se umplură de lacrimi. Pactul era semnat de tatăl ei și de Asharian, druidul lumilor...
Știa că valmurienii trăiau sute de ani, dar nu credea că toate poveștile erau adevărate...Simțea adevărul ca un cuțit înfipt în inimă. Hellen o privi ca și cum ea ar fi fost ultima speranță. În minte îi răsunau rugămințile ei fierbinți:
-Te rog Ashuna, salvează-mi tatăl, te rog...
Toate aceste vești o copleșiseră. Avea nevoie de aer. Simțea că se sufocă. Se ridică și spuse încet:
-Am să vorbesc cu tatăl meu și-l voi aduce pe druid aici, la malul mărilor. Încălecă pe dragonul ei și mângâindu-i creștetul îi șopti
-Hai du-mă acasă. Dragonul ei drag îi simți neliniștea ce-i cuprinse inima. Atâtea gânduri...De cum ajunse acasă fugi în brațele tatălui ei.
-Tată, te rog să-mi spui dacă poveștile spuse de tine sunt adevărate? Alergase prin sălile palatului, iar inima îi bătea nebunește. Brațele puternice o cuprinse și mângâindu-i creștetul zise:
-Toate sunt adevărate. Pe vremea aceea eram regele Valmuriei. Vremuri grele veniseră peste noi. Sunt mulți ani de atunci. Acum fratele meu Knud este rege și trebuie să vorbim cu el. Îi vom ajuta.
Împreună cu Ashuna și cu armata regelui porniseră către munții de calcar. Străbătând desișul pădurilor de santal, ajunseră cu greu la o peșteră. Din exterior părea o adâncitură în munte, dar intrând în adâncul pământului, o imensă sală, plina de cristale și pietre prețioase, îți inundau sufletul. Ashuna însoțită de tatăl ei, pătrunseră în sala aceea imensă. Acolo printre sticluțe, cristale și plante uscate, o siluetă îmbrăcată în alb, înveșmântată într-o mantie argintie, se răsuci într-o clipă spre ei. Doi ochi albaștri, ca cerul de frumoși, îi cercetau cu sfială.
-Îți cunosc privirea valmurianule, esti Robert, vechiul rege. Și într-o clipită veni în întâmpinarea lui, strângându-l în brațele lui puternice. Am sperat că te voi revedea. Cât a trecut de atunci?
-Oh, o eternitate...zise regele.
-Ce te aduce în umilul meu cămin? Trebuie să fie foarte important dacă ai străbatut atâta drum. Robert îi povesti ce se întâmplase cu regele sirenelor. Urcați pe spinările dragonilor se întoarseră pe malul mărilor întunecate. Lăsaseră dragonii acolo pe nisip și înfașurați în voaluri diafane dispăruseră în valurile mării. Într-o clipeală de ochi, se treziseră în camera regelui. Acolo pe un pat imens, străjuit de flori și corali, zăcea Zanhar. Corpul se transformase în om și se învinețise vizibil. Hellen se prăbuși la picioarele patului plângând ușor. Lacrimile ei nu reușeau să facă mare lucru. De cum îl vazuse Asharian, îi pregăti o băutură magică și ridicând ușor capul regelui, îl făcu să soarbă licoarea.
Un tremur ușor îi scutură tot corpul și din picioare o scoică vrăjită ieșea încet, încet prin tălpi. Toată durerea dispăru ca prin farmec și regele deschise ochii. Asharian strigă cu putere:
-Mărite rege Zanhar, te rog să te ridici.
Și, din patul acela, se ridică regele Zanhar, strigând de bucurie.
-Îți mulțumesc! Încă o dată mi-ai salvat viața, bunule druid Asharian.
Îmbrățișându-i pe toți, ca și cum nu-i văzuse de câteva clipe, Zanhar lăcrimă de bucurie și dor. Ashuna era încântată de întorsătura luată. Îl cunoscuse pe druid, aflase că poveștile despre Valmuria erau adevărate, își făcuse noi prieteni, era fericită.
După câteva ore, petrecute în castelul din adâncuri, printre sirene, se întoarseră acasă. Își lăsă tatăl în palat și împreună cu druidul se plimbau la malul mărilor. Își dorea să cunoască toate poveștile. Druidul îi promise că-i va spune adevărul despre Valmuria. Secretele din adâncuri vor fi descoperite. Acum putea să se joace în apele calde alături de sirene. Și ele promiseră că vor veni de fiecare dată...
În speranța că rândurile scrise din inima mea au adus bucurie în sufletele dumneavoastră, vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu drag.
cu drag pentru voi,
Danielle
