Vacanta la Iasi in campusul studentesc!

Bun găsit dragii mei,

Răscolind prin mintea mea după cele mai frumoase amintiri pe care să pot să le împărtășesc cu voi, am descoperit, în urma unui telefon misterios primit acum câteva minute, amintiri din cea mai frumoasă vacanță pe care am avut-o copil fiind.

Toate acele clipe frumoase s-au întâmplat în toamna anului 1972. Îmi aduc aminte ca într-o duminica după amiază suna telefonul și cum prima la telefon de fiecare dată ajungeam eu, am ridicat receptorul și aud vocea nașei Dohotariu, care lucra la telefoane, cum spunea cu vocea ei dulce, puțin pițigăiată: "Alo Iașu', Iașu' vorbiți vă rog, alo aici Frumușica, vorbiți". La capătul celălalt al firului se afla mătușa mea dragă Lucica. De emoție am spus doar un alo, am lăsat receptorul lângă telefon și am alergat disperată la mama:

-Hai repede la telefon că e tanti Lucica. Mama, îmi zicea bodogănindu-mă: "doamne ce copil cum să nu vorbești la telefon, că doar nu ești mută. Ce mai, eu când venea tanti Lucica cu nenea Marcel, gata nu te mai înțelegeai cu mine, eram topită după ei. Toată ziua eram cu ei, unde plecau ei, hop țop și eu. Eram umbra lor. Mi-aduc aminte cum vorbea mama cu ea:

-Da Lucica o pregătesc și-o trimit, cu cursa de Iași, o aștepți tu la gară. Da, da îi fac bagajul acuma...În mintea mea era un mare haos, unde să plec? da cu cine? o mie de întrebări treceau ca un vârtej...Și deodată zdrang telefonul, liniște. Mama plecă în bucătărie să termine ciorba și eu rămăsesem lângă telefon.

Acolo în camera din față, unde era telefonul aveam două fotolii și-o măsuță. Mă așezasem în fotoliu și nu îndrăzneam să mă duc s-o întreb pe mama unde o să plec? Și așa trecu cred că o oră. Stăteam ghemuită în fotoliu fără să zic nimic. Uite că în pragul ușii camerei mele apăru tăticu':

-Dana știi că pleci la Iași? Tanti Lucica vrea să te duci să stai cu ea două săptămâni, că Marcel pleacă în delegație și nu vrea să rămână singură, te duci într-o scurtă vacanță; ce zici? vrei?

Doamne nu mai puteam de bucurie. Am sărit în brațele lui, l-am prins de gât și strigam tare tare daaaaaaaaaa. M-a luat mama, mi-a făcut băița de seară și, după ce am mâncat ceva, gata la somn, că a doua zi urma să mă trezesc devreme...

Mama îmi pregătise hăinuțele, păpușa primită de la tanti Lucica, ghiozdănelul meu de grădiniță, cu apă în el și biscuiți, un pachețel cu mâncare, că poate mi-era foame. Și uite așa dimineața la ora 6 eram cu bagajul lângă mine, cu mama, cu tata în stație la autobuz, așteptându-l să vină. Mama tot îmi zicea: vezi să nu pleci din autobuz, să stai lângă nenea șoferul până vine tanti Lucica, să spui bună ziua la toată lumea și să te porți frumos.

După câteva minute de așteptare vine și autobuzul, tata vorbește cu șoferul, mă urcă cu tot cu bagaj pe bancheta din spatele șoferului, o roagă pe doamna ce era vecină de loc cu mine să mă ajute să-mi deschidă sticla cu apă. Toate bune și frumoase, drumul până la Iași a fost foarte frumos, am stat cu ochii doar pe geam, nici apă nu mi-a trebuit. Era prima mea plecare, fără părinți, eram așa emoționată. Când am ajuns la Iași, de cum am intrat în gară am văzut-o pe tanti Lucica și-o strigam de mama focului. Cred că i-am înnebunit pe toți, ahaha, da nimeni nu mi-a zis nimic. Se uitau cu drag la mine că eram un copil tare frumos și deștept. De cum s-au deschis ușile am sărit în brațele ei și nu mai puteam de bucurie. I-a mulțumit șoferului, mi-a luat bagajul și am plecat către campusul universitar Tudor Vladimirescu în T4.

De cum am intrat pe stradă, văzând acele cămine studențești, zici că pășeam într-o lume nouă. Peste tot tineri cu cărți, truse de desen, planșe, era un furnicar. Eram impresionată de tot ce vedeam. Tanti Lucica, râdea încet de mine. Hai Daniela repede că trebuie să mă duc la cursuri. Am ajuns noi la destinație și am început să urcăm pe scări până la etajul 4.

Acolo în cameră era așa frumos aranjat, totul era nou pentru mine, mă uitam de la geam peste tot orașul. Țin minte că am găsit un ursuleț de plus cu care m-am jucat până l-am rupt. După ce mi-a aranjat bagajul, m-a îmbrăcat în pijamale, mi-a dat ceva să mănânc, nașa Lucica, pentru că acum este și nașa mea de cununie, îmi zice:

-Daniela eu trebuie să plec puțin că am un curs, dar vin repede, uite tu o să dormi, că te-ai trezit de dimineață și când vin promit că mergem în oraș să mâncăm prăjituri. Doamne o iubeam, bine și acum o iubesc nespus de mult...Adormisem așa cu păpușa în brațe, nici că m-am clintit din locul în care am adormit.

M-a trezit mirosul de cartofi prăjiți și friptură. Nașa Lucica venise demult, dar a intrat încet, a pregătit ceva să mâncăm și aștepta ca eu să mă trezesc. (Nașa Lucica este sora cea mică a mamei. O femeie frumoasă cu părul negru, lăsat pe spate, cu niște ochi frumoși și calzi care-ți pătrundeau în suflet. Ea dacă iubește pe cineva, îl iubește pentru toată viața. Pe noi, toți nepoții ei ne-a iubit mult. Bine recunosc pe mine mă iubește cel mai mult, iar acum de când Alinuța a venit în lumea asta, cel mai tare pe ea o iubește.

Asta e nașa, i-a ajutat pe toți, ne-a tăbârcit în brațe, ne-a dus în vacanțe, marea o vedeam în fiecare an datorită lor, a nașilor mei Lucica și Marcel.)

De cum a văzut că mă mișcam m-a strigat:

-Daniela hai să mâncăm, gata ajunge că la noapte nu mai dormi și apoi ți-am promis că mergem în oraș.

Dintr-o săritură eram lângă ea; am luat-o în brațe și ne-am așezat la masă. După ce am mâncat, m-a îmbrăcat frumos cu un pulover pe care mi-l cumpărase când s-a întors de la cursuri. Era așa de mândră de mine. Mă iubea. Am colindat tot orașul. Am văzul Palatul Culturii, am fost la Sfânta Parascheva și apoi la o cofetărie mare din centrul orașului. Nu-mi mai amintesc cum se numea, dar acolo am mâncat cea mai bună Amandină și pricomigdale din lume.

Zilele treceau una după alta. Ne jucam împreună, ea făcea cea mai bună mâncare din lume, mă plimba în fiecare zi, ba în grădina botanică, ba în Copou, la teatru pentru copii, la spectacole. Ce mai, am avut cea mai frumoasă vacanță.

Într-o zi pe când admiram eu peisajul, uite că lângă noi se mută o familie de negri. Cum stăteam eu așa la geam, văd că de alături iese pe geam un cap negru...apoi alt cap negru, m-am speriat așa de tare încât țipând m-am dus la nașa am luat-o în brațe și nu-i mai dădeam drumul, plângeam de nu mai puteam. Ea încerca să mă potolească și-mi zicea:

-Daniela ce s-a întâmplat? te-ai lovit? dă să văd...eu nimic o strângeam cât puteam de tare și urlam. Nașa Lucica se duce la geam și imediat și-a dat seama că m-am speriat de cei doi negri. Era pentru prima dată când vedeam un om negru. Nu înțelegeam de ce sunt așa. Cu greu a reușit să mă facă să nu mai plâng. A stat și mi-a explicat că sunt oameni ca noi, că sunt și ei studenți, că nu-mi vor face niciun rău, că nu mănâncă oameni...A doua zi m-a dus la facultate și mi-a arătat mulți colegi de-ai lor care erau negri, eu încă stresată de întâlnirea de gradul IV pentru mine, mă uitam lung după ei...

Mai trec câteva zile și obișnuită cu "negrișorii" deja nu mai reacționam așa urât. Face nașa mea o ciorbiță și pune oala pe geam la răcit. Eu, țânc neastâmpărat fac cum fac și ating oala dărâmând capacul, uite cum dispare el frumos și direct la parter a aterizat, în spatele căminului. Ce să fac acum, fug repede pe scări să aduc capacul, zis și făcut. Uite ce urc eu tacticos cu capacul în mână când la etajul trei dau nas în nas cu vecinii noștri negri...Ei săracii nici nu mă băgau în seamă, trecură pe lângă mine val-vârtej că se grăbeau la cursuri, dar eu...vai mie ce-mi tremurau piciorușele. Nu mai aveam nici aer să vorbesc. Am ajuns în cameră galbenă ca ceara. Nașa și-a dat seama că m-am întâlnit cu ei, că auzise ușa...

-Vezi Daniela, nu ți-au făcut nimic. Abia, abia mi-am tras sufetul și de atunci nici că mi-a mai fost frică de ei.

Așa de repede au trecut zilele petrecute cu nașa Lucica încât când a venit nașul Marcel, eram puțin botoasă că o să trebuiască să plec. Am mai stat cu ei două zile, m-au plimbat peste tot, mi-au făcut toate poftele, iar după cele două zile m-au dus la autobuz. În autobuz m-au întrebat șoferul și niște oameni de-i cunoștea pe tata și pe mama, câți ani am, de unde vin, dacă sunt la școală, etc...Nici nu știu de ce, i-am mințit că sunt la școală, că sunt în clasa a I a, etc...După ce am ajuns acasă, după ce au trecut câteva zile mă întreabă mama și zici că ești la școală? continuă tata, ești în clasa I a? Au râs de mine o perioadă, mama voia să mă ghigosească puțin așa ca să nu mai mint, dar...am scăpat.

Și acum îmi amintesc cu drag de acea vacanță. Vă mulțumesc dragii mei nași Lucica și Marcel pentru toate clipele frumoase dăruite de voi. Vă iubesc!

Cu drag pentru voi,

Danielle

Joaca din copilarie-Bataia cu perne!

Bun gasit dragii mei,

De cum imi batu in geam razele de soare, am deschis ochii si printre fantele de lumina am zarit formele voluptoase ale Alinutei cum se unduiau prin usa intredeschisa. Un miros puternic de cafea buna imi gadila narile si intr-o secunda Ali era cu ceasca de cafea in pragul camerei mele:

-Buna dimineata Dani, uite-ti cafeaua magica(asa-i spun eu cand face ea cafeluta). Fug repede la baie sa-mi spal ochisorii, dintii si revin in camea val-vartej cu gandul la ceasca aceea minunata, plina de licoarea care-mi place cel mai tare dimineata. 

Iubesc acest moment cand in fiecare dimineata beau cafeaua cu Victor si cu Alinuta. Suntem asa de frumosi dimineata, cu fatucile un pic sifonate din cauza pernelor, mai o cuta, mai un smoc de par ravasit, suntem unici in felul nostru si un pic rebeli. In preajma lor timpul trece repede. Ne imbracam in graba, un pic de fard pe obrajori, rimel, un pic de ruj si fuguta la masina...e timpul sa intram in ritmul zilei. 

Ziua trece cat ai clipi, iar orele petrecute impreuna cu ai mei sunt din ce in ce mai frumoase. Povestim toata ziua, ei bine in toate dupa-amieziile, vrute si nevrute, radem zgomotos sau ne amuzam de toate cate ni le amintim. Azi mi-am amintit de bataia cu perne dintre mine si Claudita. Doamne ce batalie ne-a dat mama cand a vazut toata camera ei plina de fulgi de gasca, covorul ei preferat de Orastie, cu parul lung si frumos colorat, te cufundai cand paseai pe el, plin de puf, nici nu se mai vedeau prea bine culorile, ahahaha. Dar haideti sa va povestesc si voua cum a fost.

Afara se preconiza a fi o zi frumoasa de vara si ca in toate vacantele noastre faceam ceea ce vroiam, nimeni nu ne deranja. Dimineata ne trezeam, ne spalam, mancam ceva, ne faceam patul, un pic de curatenie, cateva exercitii la matematica, la romana (ca mereu aveam de scris in vacante) si gata la joaca. Asta se intampla de fiecare data dupa ora 15:30, ca la amiaza veneau ai mei de la serviciu in pauza de pranz, stateau putin cu noi, verificau lectiile si liber la joaca. 

Nu cred ca mai mira pe cineva de ce toti copii erau in fata casei noastre. Logic noi eram doua fete si Claudita le spunea tuturor copiilor ca aduce patura pe iarba, patinele si bomboane de ciocolata cu alune...Bine veneau din cauza ca ne jucam frumos...Eram afara in fata casei eu, Clau, Mirela(verisoara noastra), Daniela B, Lacramioara R, Marilena R, Niculina C, Asel, Catalin A, Mihai O, Daniel M, Mihaela si Angelica M si multi, multi alti copii. 

Pe terasa noastra si pe terasa din fata cofetariei ne dadeam cu patinele cu rotile. Aveam la dispozitie doua perechi de patine ale Claudiei si ale Danielei. Tanti Ana Manuca care era gestionara la cofetarie ne suporta in fiecare zi, ca mereu zicea ca-i faceam parul cret, ei ea oricum avea permanent. Tanti Ana si acum te iubim. 

Mai rau era cu Mosnegutoaia, cea de-a doua sotie a lui Mosnegutu, ca era c-am rea cu noi. Toata ziua ne para la tata. Uite ca aduce toti copii in fata casei, striga, se zbenguie prin toti copacii, nici nu te poti odihni...Tata cand o vedea ca e pe afara striga la noi: 

-Daniela mai incet cu galagia ca deranjam vecinii tata, mai usor mai copii...Noi, tanci impielitati strigam da, da tata, si nici nu bagam de seama. Cert e ca mama ne mai ghigosea cate-odata, dar o facea cu drag.   

 Dupa ce ne-am zbenguit, ne-am jucat cu papusile, ne-am dat cu patinele, am jucat sotron, de ce sa nu ne batem putin si cu pernele. Zis si facut, toata joaca s-a mutat in casa. Mama are cred ca zeci de perne, pernute, sa ti le pui sub cap cand dormi, de frumusete pe toate paturile, fotoliile. Toate infatate cu fete de perne brodate, apretate, sunt ca scoase din cutie chiar si acum. Ei acum nu mai are asa multe, dar tot sunt o gramada. Si uite cum incepe Clau sa arunce cu perne, Mirela si ea, de ce nu si eu? Si incepem o batalie ca in filme. 

Pernele zburau peste balerina mamei, peste toate bibelourile chinezesti cu pescari, peste lustra, dupa care aterizau dupa televizor, dupa fotolii si cum ne chinuiam sa ajungem primele la ele, de unde nu incepe sa plesneasca un costei si dintr-o data a inceput sa ninga cu pene de gasca si puf. Bucurie mai mare nici ca se putea. Am ras toate de ne dureau obrajorii. Nu se mai stia in camera mamei ce mai e intreg...Am spart cateva bibelouri, pana si vestitul pestisor de pe mileul de pe televizor l-am spart...

Ne-am asezat in mijlocul camerei si aruncam cu fulgii in sus. Am facut zapada in toiul verii. Cum radeam noi asa uite ca pe usa intra mama. Saraca mama se inegrise de suparare. Nu stia ce sa spuna, parca o si aud:

-Daniela da ce s-a intamplat mama aici? Ce-ati facut? Aoleu mi-ati spart si bibelourile...Asta a fost prea de tot, toate ca toate hai bataie cu perne, da de ce le-ati rupt? si de ce ati spart bibelourile? 

Parca o si vad pe biata mama cum pleaca furioasa din camera, iar noi cu un ranjet inghetat pe fatucile noastre nevinovate asteptam verdictul...

Auzeam pasii hotarati ai mamei cum vin pe holul lung ce traversa cele trei camere. Zdup, zdup, se apropia de camera cu repeziciune. Gata asta ne-a fost, pana aici, si unde nu incepe mama sa ne altoiasca la fundulet cateva vargute, ca doar ce rupse una din visinul din curtea casei. Tata isi facu si el aparitia in pragul usii si radea cu lacrimi. Gata Olguta, ajunge, da-le incolo de bibelouri o sa cumparam altele, s-au jucat si ele, omoram copii acum? Parca prindeam curaj, cand tata ne lua apararea. Noi ca noi dar si Mirela a luat cateva...ne-a batut pe toate trei, desi Mira nu era asa de vinovata ca noi. 

Mama a facut un alt costei, ne-a pus sa adunam fulg cu fulg, sa refacem perna. Am facut curatenie...Ne-a ajutat si tata, el nu putea sa-si stapaneasca rasul. Nu intelegea cum am spart bibelourile. I-am povestit cu ochii in lacrimi ce am facut. Nu pot sa va spun decat ca abia am scapat de puful de gasca in vre-o doua saptamani. In fiecare zi dadeam cu aspiratorul si faceam curatenie, fara sa ne spuna mama. Doar, doar o mai imbunam putin.

Ce sa spun tot restul vacantei am fost pedepsite, nu tu afara cu copii la joaca, mama nici nu mai vroia sa ne auda glasul, nu tu dulciuri, si mai rau ne-a pus sa adunam toate sticlele din curte sa le spalam, sa le ducem la centru, sa strangem plante medicinale pentru scoala, ca anul ala nu vom avea niciun ajutor. 

In luna august ne-a dus la mare doua saptamani si asta doar ca medicul i-a recomandat s-o duca pe Clau la mare, ca nu prea avea pofta de mancare si era c-am slabuta. 

Abia la inceputul lunii septembrie, ne-a iertat mama pentru ceea ce am facut. Ne-a mustrat si ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic a bufnit-o rasul. Cum sa-mi stricati voi pestisorul de pe televizor...il primise cadou de la sora ei, tinea la el, era ceva sentimental. Ne-a zis dupa ceva timp. Mama nu ti-am spus de mult ca te iubim, eram copiii tai, tu ne-ai iertat din acea clipa, stiu asta. :)

Si acum cand va povestesc mi-aduc aminte cu drag ca daca as avea posibilitatea sa ma intorc in timp n-as sterge nicio amintire, mi-ar fi drag sa le privesc cu ochii de-acum. 

Am amintiri frumoase pe care am sa le impartasesc cu voi. In speranta ca am adus un zambet pe fetele voastre frumoase va multumesc si va doresc o seara linistita alaturi de cei dragi voua. 

Va iubesc! 

Cu drag pentru voi,

Danielle,

Bucuresti, 15.07.2019

Corectia care mi-a rupt un dintisor, :)

Bun gasit dragii mei,

Cautand asa prin amintirile mele am gasit ascuns intr-un colt din inima mea povestea cu dintele rupt in urma unei corectii primita la scoala, pe vremea  cand aveam 10 anisori. Povestea asta ma urmareste mereu si poate daca nu ar fi fost mama care sa ma faca sa iert as ura si azi un om care poate nu ar fi meritat asta. Intamplarea asta mi-a scrijelit inima, mi-a ramas acolo un semn pe care nu-l voi uita niciodata.

Eram in clasa a IV-a, in luna martie putin dupa ziua mea. In dimineata aceea m-am trezit devreme, m-am spalat pe ochisori si o ajutam pe Claudita sa se imbrace. Mama se pregatea sa plece cu tata la Botosani. Ne-am imbracat cu uniformele, mama ne-a prins parul in codite, cu funde mari de ziceai ca suntem elefanti cu urechi imense, :), ne-a pus pachetelele in ghiozdane si am pornit spre scoala. Mergeam de manuta cu Clau, iar in cealalta mana aveam cartile noastre. Ajunse la scoala am dus-o pe Clau in clasa ei si eu am intrat la clasa mea. 

Invatatoare la clasa mea era doamna Cojocaru, un om bun, dar uneori din cauza problemelor care-o copleseau se razbuna pe noi, micii ei scolari. In clasa cu mine era si fiica ei si nepoata. Primeau si ele acelasi corectii ca si noi restul. Nu am inteles niciodata de ce naiba ne batea cu varguta la palme, sau mai rau cu metru de croitorie. Eu nu prea spuneam acasa ce pateam la scoala, credeam ca asa trebuie sa fie. O chelfaneala, doua, asta era ca nici noi nu eram usi de biserici.   

In acea dimineata simteam ca ceva se va intampla, nu stiam ce, doar aveam asa o neliniste. Aveam de invatat o poezie, si nici nu stiu de ce naiba nu am invatat-o pe toata ci doar jumatate. Intra doamna Cojocaru la ore, striga catalogul si incepe calvarul nostru. Intreaba pe Irina Ciotir: Irina ai invatat poezia? Irina se ridica timida si incepe a recita "Mistretul cu colti de argint". Recita o strofa, doua si surpriza se opreste la a treia strofa. O intreaba pe Florentina Amaritei, acelasi lucru, Catalin Anton la fel, si urmeaza Costel Balasanu, apoi Costel Cojocaru, Mihaita Smantana, Daniela Ungureanu-adica eu, Gabita Smantana, Mihaela Jitaru, Niculina Cercasov, Lenuta Branza, Liliana Buzica, Cristina Rastaru si aproape toata clasa. Din toti au ramas doar Carmen Mursa, Aida Olariu si Angelica fiica ei. 

Ne-a scos pe toti in fata clasei si ne-a asezat in cerc. Cu un metru de croitorie pe care-l folosea pe post de aratator, a inceput sa ne de-a la palme cate doua lovituri la fiecare palma. Stiu doar ca eu ma nimerisem intre Mihaita si Gabita Smantana, unul dintre ei a luat batalie, dupa acea am urmat eu si cand nu se astepta nimeni am lesinat de durere. Aveam manutele ca doua paini, nu am scris o saptamana ca nu puteam, erau umflate rau. Cred ca Gabita scapase...Mereu radea de noi...nu sunt sigura.

Niciodata in viata mea nu m-a batut nimeni. Parintii mei au luptat mult ca sa ma aibe pe mine, dupa cinci ani de tratament mama a reusit sa ma aduca pe lume. Ma iubeau nespus. Cert este ca dupa ce am lesinat doamna Cojocaru de frica m-a purtat prin toata scoala, de fapt mi-au zis colegii ca m-a tarat ca nu putea sa ma duca in brate. M-au udat cu apa, m-au palmuit. Erau hainele pe mine ca dupa razboi. Prin vis auzeam ce discutau. 

O sunase pe mama, da ea era la Botosani cu tata, plecase sa cumpere o masina. Doamna Cojocaru zbiera ca unde naiba e asta, in loc sa vina sa-si i-a dracul acasa, a plecat sa-si i-a avion...Si multe altele pe care nu vreau sa le scriu ca poate citeste mama, dar Niculina stie, nu ma lasat o clipa singura. Iti multumesc Niculina.

Plangea langa mine, o auzeam ca prin vis. Cu greu mi-am revenit. Doamna Mursa, pentru ca o iubea pe Claudita tare mult a venit si a incercat sa-mi aline suferinta. N-am plans niciodata mai mult decat atunci. Faptul ca am simtit ca mor, ca era acolo Claudita si ma privea cu ochii ei mari plini de lacrimi...toate astea ma dureau si mai tare. Nu reuseam sa-mi revin ca s-o protezez pe Clau. In fine ne-au trimis acasa, pe mine, Claudia si pe Niculina. Au stat cu mine pana a venit mama. 

Tata intrase in casa si nu intelegea de ce eu eram in pat, cu comprese pe cap, cu buzele vineti ca de am cazut cu dintii de parchet si mi-am rupt unul. Mama ingrozita plangea, tata m-a luat in brate si-mi zicea: gata puiul meu, tata e aici, nu se mai intampla nimic. Parca-l vad pe tata cu ochii in lacrimi examinandu-mi dintii, obrajorii, manutele. M-a intrebat cu disperare de ce am lesinat si ce-i cu dintele meu. Mi-a fost asa rusine ca din cauza unei poezii pe care n-am invatat-o a trebuit sa trec prin acea trauma. 

Le-am povestit tot adevarul, mama a chemat doctorul sa ma vada. Dupa ce mi-am mai revenit putin tata ne-a luat pe toate si ne-a plimbat cu masina. Am uitat de dureri. A doua zi eram toti la Botosani la spital. Analize, sange prin eprubete, tot tacamul. Frica de injectii ma facea sa spun: gata nu ma mai doare. Dar mama nu ma credea, pe mama nu puteam s-o pacalesc...

Din ziua aceea am urat poezia asta din toata inima mea, dar si pe invatatoarea mea. A trebuit sa treaca ani de zile ca sa pot s-o privesc din nou in ochi si s-o iert. Stiu ca tata in acea seara fusese la ea acasa si i-a spus sa nu-i mai bata copii niciodata, ca el a crescut fara mama si nu e dispus sa accepte asa ceva, ca nu vrea ca noi sa suferim. Daca nu invatam are cum sa ne sanctioneze, poate sa ne puna ce note vrea ea, dar nu sa-i terorizeze lui copii. A doua zi a sunat la inspectorat si a facut reclamatie. Mama fiind o femeie buna a iertat-o. L-a facut si pe tata sa-si retraga plangerea ca ramanea doamna Cojocaru fara serviciu si avea patru copii...   

Tin minte ca nana Elena de la Piatra-Neamt a vorbit cu tata si ne-a chemat sa-mi faca dintisorul. Ii spunea tatei la telefon: -Hai Petrica vino cu Daniela, in cateva minunte nici nu se va mai vedea ca are dintele rupt, il fac eu frumos, ai sa vezi. Asa a fost, era ca si cum nu ar fi fost rupt, dar de durut m-a durut rau. :( 

Au trecut toate, ca si cum n-ar fi fost...Dumnezeu ne-a dat puterea de a trece mai departe.Toti spun ca de, copii uita sunt mici si uita, dar eu nu am uitat niciodata...

Acum cand scriu zambesc, am iertat-o demult. Era un om bun...


Cu drag pentru voi,

Danielle

Bucuresti, 13.07.2019

Amintiri din copilaria mea-Dor de Vanda!

Bun gasit dragii mei,

Vorbeam aseara cu Alina, surioara mea cea mica, despre copilaria mea, despre jocurile si nazbatiile pe care noi, copii fiind le faceam. Inca imi mai amintesc cum acolo in spatele dispensarului vechi, era casa doamnei Cazacu. Pe domnul Cazacu recunosc nu mi-l mai amintesc, dar pe ea, pe Cazacita cum ii spuneau satencele, o stiam bine. Dumnezeu s-o odihneasca pentru ca a plecat demult dintre noi. 

Nu era casa in sat sa nu aiba ceva brodat de doamna Cazacu. Din mainile ei ieseau lucruri deosebite. Broderii fine facute parca de o zeita a elfilor. Inca mai am lenjerii facute de ea. Le pastrez ca pe o comoara...Iubeam dulceata de visine facuta de ea, dar mai ales prajitura cu mere. :) 

Acolo in fata casei avea o gradinita cu trandafiri. Pe terasa inalta stiu ca ma jucam cu nepoata ei Vanda. Aveam seringi de la tanti Coca-dentista, sau de la Lucica Pricop-asistenta. Papusa mea avea picioarele pline de intepaturi pentru ca noi eram aproape de fiecare data doctorite sau profesoare. Ahahaha. Nu mi-a iesit nici una nici alta, am ajuns economist, dar imi place sa scriu povesti nu sa fac cine stie ce calcule. Parca e mai bine sa mangai sufletele oamenilor decat sa faci calcule complicate pe care nu le inteleg prea multi.

Imi amintesc ca vara, dupa pranz, o zbugheam cu Claudita, sora mea mijlocie, la Cazacita. Mergeam prin curtea dispensarului, saream gardul de fier forjat si tusti in gradinita, pentru ca acolo ne asteptau Vanda si Daniela Buraga(Dumnezeu s-o ierte ca a murit si Daniela). Deja patura era asezata, pernutele pentru papusi, si nelipsita limonada facuta de Cazacita. Ii era drag sa ne vada jucandu-ne cu Vanda. 

Mi-e dor de Vanda, am intrebat-o pe mama daca a mai auzit de ea, dar nimic. Pentru noi Vanda era ca un musafir, trebuia tratata frumos, ca sa aiba amintiri frumoase din vacanta. :) Asa gandeam atunci. De aia ne iubea Cazacita. 

Cand eram odata la tara, ne trezim c-un telefon de la ea: Daniela te rog vino pana la mine ca vreau sa-ti spun ceva. Doar ce vorbeam la telefon, putea sa-mi spuna, dar mi-am dat seama ca vrea altceva. 

M-am imbracat si m-am dus la ea. Statea afara pe terasa cu o fata de masa in maini, ma astepta cu placinta cu mere si cu ochii in lacrimi. 

-Ce bine imi pare c-ai venit Danuta. Uite asta ti-o dau tie, asa ca s-o ai amintire de la mine. Avea in maini o fata de masa din bumbac fin, cu o broderie sparta, ciorchini de struguri si frunze de vita de vie. Parca erau aievea. Am multumit pentru darul primit, am luat-o in brate i-am spus ca o iubesc si ca trebuie sa fie puternica, ca vreau s-o mai vad multi ani... 

Am simtit din acea imbratisare ca avea sa fie ultima. Cu ochii in lacrimi am plecat, uitandu-ma la ea cum statea pe scaun si ma privea cu drag...Dupa cateva luni a plecat dintre noi, dar mi-o amintesc asa cum statea ea acolo pe terasa si ma astepta. Isi dorea sa-mi amintesc, s-o port acolo intr-un loc mic din inima mea...Si avea dreptate, de fiecare data de mosii de vara cand se coc ciresele mi-aduc aminte de acea zi.

Anii am trecut incet lasand loc amintirilor. Mi-e dor de Vanda. Imi doresc  s-o pot revedea, sau sa stiu ca e bine...

Cu drag pentru voi,

Danielle

Bucuresti, 12.07.2019

Dor de inghetata din copilarie...

Bun gasit dragii mei,

Ma intreb de vre-o cinci minute daca isi mai aduce cineva aminte de clestii aceia speciali de luat inhetata din tavile alea mari de la cofetarii? Da? Eram sigura ca da. Pai cum sa uitam noi inghetata aceea fantastica facuta la Mosnegutu sau la laborator. 

Doamne imi vin in cap o gramada de amintiri frumoase traite de noi copii fiind...Pana si de mos Simion imi aduc aminte. Mai stiti cum faceam noi primii nostri banuti? Ati uitat, asa-i? bine o sa va amintesc eu. 

Acolo in satucul nostru traiau multi evrei. Am invatat multe de la ei, dar si ei au invatat de la noi. Pai cand eram micuta mama facea prajituri in casa(bine recunosc mama inca mai face prajituri, :) ). Nu era sambata sa nu miroase a prajituri in casa noastra. Dar langa casa noastra, locuiau vecinii nostri, familia Mosnegutu. Si ei chiar asa si aratau ca niste mosneguti draguti: ea o femeie de talie mijlocie, cu vocea grava, un pic pitigaiata si c-am dura cu noi, era exagerat de curata, ca de fiecare daca cand eram in preajma ei imi verifica mainile: I-a sa vad mainile, hai fugi acolo afara si spalale bine, sa nu pui manuta pe ceva, cere ca-ti dau eu, asa ne zicea dar ne iubea mult ca ea nu avea copii. El un batran inalt, subtirel, fumand intodeauna pipa, iar cand se relaxa isi lua chitara statea sub visinul ce umbrea curtea si canta romante vechi, era intodeauna inconjurat de toti copii de pe strada, dar cel mai mult tot pe mine ma iubea. 

Casele erau tip vagon, asa cu camere din una-n alta, cu hol de-lungul camerelor, construite in lung, nu inteleg de ce...Aveau o camera mare in fata din care au facut un fel de nici nu stiu cum sa-i spun ca nu era cofetarie, ci un laborator de unde cumparai prajituri, caiuti, batoane de zahar topit in in fel de fel de culori, ciocolata de casa si binenteles inghetata speciala cu vanilie, cu ciocolata, cu dulceata de trandafiri sau cu miere de salcam. 

Intodeauna el facea inghetata, iar mos Simion facea cornurile acelea speciale crocante si fantastic de bune. Mos Simion nu facea altceva, framanta si cocea acele cornete pe niste forme speciale pe care tata le facuse pentru el, iar noi il ajutam sa rupem frumos surplusul de la cornete. Din trei in trei zile mos Simion il ruga pe Mosnegutu sa-i trimita copii sa-l ajute. Eram asa de incantati pentru ca stiam ca daca facem 100 de bucati aveam 3 lei si cornurile care erau defecte cum zicea el. Niciodata nu ne-a zis reteta de la cornete, a luat-o cu el acolo sus in ceruri.

Cum terminam cu acele cornuri mos Simion ne trimetea cu cosuri frumoase impletite din nuiele si pline cu cornuri pentru inghetata la Mosnegutu. Erau cei mai fericiti copii. Mosnegutu ne umplea cornurile cu inghetata si astepta zambind pe sub mustati verdictul nostru: Asa-i ca-i buna? bat-o vina. hai gata fuguta acasa la voi. Ne vedem maine, asa spunea Mosnegutu si toti intelegeam ca gata nu mai vedem nimic, ahahaha.

Imi amintesc ca la pranz, cand tata se odihnea dupa ce manca, il striga la gard si-l intreba: Petrica azi fac caiuti, ma lasi sa-i dau Danielei sa guste? Eu stateam dupa perdele si asteptam verdictul tatei. Tata de fiecare data stia ca sunt acolo, faldurile perdelei ma dadeau de gol, dar eu nu intelegeam la acea varsta ca tata era mult mai inteligent decat mine. Credeam ca acolo dupa perdea nu ma vede nimeni. Parca il aud pe tata spunand: Nea Mosnegutu daca mananca tot ii dai daca nu inseamna ca nu primeste dulce. Eram suparata pe el. Cum adica sa nu-mi dea daca nu mananc mancare. Tata zambind ii ura hai zpor la lucru, vorbim dupa amiaza(adica cand venea el de la serviciu) si se facea ca nu ma vedea. 

Mama, o femeie frumoasa, ma striga: hai Danuta la mama ca ti-am facut o supica buna, buna. O zbugheam pe hol pana la bucatarie, mancam cateva linguri si restul la cos. Ce batalie mi-a dat mama cand a aflat ce facea Danuta...Am avut vre-o doua-trei zile cateva semne albastre pe fundulet, ei cum de unde? de la varguta rupta de mama din visin. Ahahaha acum rad, da atunci...

Doamne noi aveam cofetaria in stanga casei si pe Mosnegutu in dreapta...La cofetarie lucra tanti Ana Manuca o femeie de pus la rana. Ne iubea mult. Si acum tine la noi. Na, noi am crescut acolo printre fustele lor. Atunci nu exista sa trebuiasca sa faci ceva si cineva sa nu te ajute. Atunci toti erau ca fratii. Se ajutau intre ei. Poate ca dupa siguranta de atunci si dupa felul oamenilor tanjesc eu.    

Aveam cont deschis la tanti Ana. Ai mei vorbisera cu ea, ca daca vrem ceva si ei nu sunt acasa sa ne dea, sa treaca acolo in caiet si seara ii platea. Mancam ingheta in pahare mari, sonde, ca de bere, pline de inghetata cu ciocolata sau vanilie. Pff ce gust avea....Aveam toate bombonierele de rubin pline cu bomboane de ciocolata cu alune. Chiar nu ne-a lipsim nimic. Multumesc mama, tata sunteti cei mai buni parinti si va iubim.

Mi-e dor de inghetata aia faina de pe vremea noastra, na c-am zis-o. Astia parca nici nu mai stiu sa faca ceva bun...

Am scris cateva din amintirile mele in speranta ca voi trezi in voi toti dorul acela nebun de a ne intoarce la vatra, adica acasa acolo unde a ramas inima noastra.

Cu drag pentru voi,

Danielle,

Bucuresti, 10.07.2019 

Satul copilariei mele.

Bun gasit dragii mei,

Gandul imi fuge mereu spre satul meu frumos sau cum imi place mie sa-i spun Frumusica mea draga. Satul copilariei mele se afla situat in sudul jud. Botosani pe drumul Iesilor, la poalele dealului Holm, la umbra lui, inconjurat de lacuri si pajisti insorite, cu oameni primitori si buni. Azi doar batranii satului, si aceia din ce in ce mai putini, tulbura linistea lui. 

Odinioara era sufletul comunei. Plin de copii frumosi, ca de, noi eram "ceauseii", generatia anilor 1967-1968, oh unii ar spune vremuri de mult apuse...dar noi, copii acelei generatii, noi am fost fericiti pana prin anii 1980-83. Copilaria noastra a fost frumoasa, fara grija zilei de maine, la adapost de toate grijile pamantului, ocrotiti de parinti si bunici. 

Noi jucam sotron ore in sir, fara sa ne plictisim, jucam sfoara, tara, tara vrem osteni, ne jucam cu papusile, le faceam hainute, ahaha mi-aduc aminte cu drag ce chelfaneala am luat de la mama pentru noile rochite cusute papusilor noastre...Perdeaua de Pascani a mamei era cel mai frumos material din care se puteau face rochii de mireasa...ahahaha. 

Satul avea un farmec pe care doar satenii il puteau intelege. La umbra povestilor cu Feti frumosi si Ilene Consanzene spuse in pragul serii de parinti sau bunici timpul pentru noi trecea greu. Mi-e dor de acea perioada a vietii mele. 

Ma uit in jurul meu la copiii care ne inconjoara azi. Nu stiu sa se joace, putini sunt care au parte de bunici, parinti, in rest majoritatea au bone si...atat. Imi doresc sa vad copii fericiti, mi-e dor s-aud rasul lor cristalin, tineti-va in brate copii atunci cand sunt tristi, ajutatii sa traiasca cu adevarat...

Doamne fericiti sunt acei parinti carora Dumnezeu le-a daruit prunci. Fiti binecuvantati si fericiti!

Cu drag pentru voi,

Danielle

Bucuresti, 10.07.2019