În îndepărtatul tărâm al Valmuriei, departe de agitația cetății, la poalele muntelui, ascuns în pădurile de smarald, numite și pădurile vieții, trăia în palatul lui, un tânăr prinț. Prințul Robert nu stătea un pic locului. Cât era ziua de mare colinda prin cele mai neașteptate ținuturi, căutând ramuri uscate și pietre prețioase, menite a fi încrustate în mânerele săbiilor.
În adâncul munților găsise un minereu, care amestecat cu aur și argint, cu piatra magică a elfilor, cu bucăți de chihlimbar, rezista oricărei arme făurită vreodată în univers. Nimeni nu reușise să distrugă o sabie valmuriană.
Într-o zi, cum căuta el bucățile din lemnul vieții, ajunse pe malul unui lac. Deasupra lacului o ceață diafană îl înconjurase si, plutind peste ape, prinse în mrejele ei, tot acel loc. Din apa cristalină cu luciri de diamante, picuri de apa se ridicau încet în văzduh.
Din ceață aceea parcă vrăjită, ieșea puțin câte puțin, o făptură care-ți tăia respirația numai privind-o. Rămăsese țintuit locului și ochii lui de chihlimbar ațintiți asupra frumoasei creaturi, începuseră să-l doară. Nu-și amintea prea bine ce-a vorbit cu ea, doar se trezi rostind:
-Ești Ralu, prințesa lacului? atât își amintea. Făptura cu glas îngeresc rosti parcă fără a mișca buzele:
-Drept ai grăit prințule Robert. Te aștept de mult să-mi aduci veștile bune despre Sabia Dragonului. Parcă așa ai numit-o, nu? Am crezut că deja ai făurit sabia și ai venit să-i dăruiesc scânteia divină desprinsă din sufletul nemărginit al lacului. Prințe Robert înghenunchează te rog. Apoi ca o nălucă alunecă peste ape și într-o clipeală de ochi era în fața prințului. Cum să-ți dezlipești ochii de la așa frumusețe? Privirea ei îi cerceta gândurile și se trezi că îngenunchiase, coborâse ochii, semn de supunere și respect.
-Ridică-ți ochii prințe și arată-mi sabia. Unde ai ascuns-o? Cu ochii albaștri, mari, reci și privirea aceea de-ți pătrundea adânc în inimă, cercetând atent fiecare bagaj, începu a desface nerăbdătoare, firul aspru, făcut din liane aproape uscate. Chipul angelic, cu plete aurii curgând aievea până aproape de pământ, coroana făcută din aurul valmurian, împodobită cu piatra sacră a druizilor, rochia cusută cu raze rupte din soare, toate acestea te purtau în lumea magică a zânelor nemuritoare.
Frumusețea ei îți intra în suflet și rămânea acolo pentru totdeauna. Prințul nu știa cum să-i spună, dar nu reușise să făurească sabia. Căuta pietre prețioase pentru ea. Venise lângă lac să-și adape calul, să-și odihnească oasele sub copacul vieții și să tragă un pui de somn. Crengile lungi, pline de flori mari, frumos colorate, atingeau pământul într-o mângâiere tainică și la umbra lor aveai senzația că ești în cea mai frumoasă încăpere a unui palat. Parfumurile amestecate ale florilor te revigorau. Îți umblau prin vene și-ți curățau sufletul de gândurile pătimașe. Câteva clipe petrecute acolo pe iarba verde, la umbra copacilor de smarald îți alungau oboseala. Energia locului intra tiptil prin tălpi, urca încet, ca o căldură, până-n creștet. Așa îl găsise prințesa. Auzise de ea, de la tatăl lui, dar niciodată n-o văzuse.
Chipul angelic îl copleși. Prințesa, care-i citea gândurile, zâmbea. Îi era drag să-i vadă pe elfi fâsticiți în fața ei. Cum nu descoperi sabia se întoarse cu spatele la prinț și alunecând peste ape voia să se retragă în adâncurile lacului.
-Prințesă, te rog, nu pleca...am atâtea să te întreb. Te rog, mai rămâi câteva clipe. Atât reuși să spună, că dintr-o dată, un somn adânc îl cuprinse în mreje. Prințesa Ralu se îndrăgostise de prinț. Ridică mâna și printr-o magie îl adormi. O lumina strălucitoare înconjurase trupul prințului, îl ridicase în eter și-l purtă peste ape în urma prințesei. Acolo, în mijlocul lacului, apele se desfăceau, lăsând la vedere câteva zeci de trepte albe, strălucitoare, ce coborau ca într-o spirală în adâncul pământului.
Un tunel larg, transparent și luminat feeric, clopoței din care ieșeau raze argintii, flori ca de gheața ce împodobeau pereții, toate acestea lăsau să se vadă prin ei minuni ce nu le puteai înțelege la prima vedere. De nicăieri apăruseră căteva făpturi, îmbrăcate cu un fel de uniforme albastre. Purtau cizme și mantii strălucitoare de culoarea mierii. Îl luaseră pe prinț și ca printr-o magie, trupurile lor zvelte trecuseră prin pereți, dispărând printre faldurile draperiilor. Prințesa ajunse în sala de consiliu și așezându-se pe jilț, rugă un elf să-i aducă câteva fructe, din copacul nemuririi.
În celelalte camere se auzea glasul furios al prințului.
-Lăsați-mă să plec, vreau să-i vorbesc prințesei. Și cum bombănea el acolo, dintr-o dată ușile grele se deschiseră lăsând să intre făptura fără de pereche, din lumea apelor.
-Ce voiești a mă întreba? Am văzut că nu ai sabia...Nu ești pregătit să fii rege peste tărâmurile Valmuriei. Te vei întoarce acasă. Atât rostise și răsucindu-se pe vârfurile picioarelor, dădu să parăsească încăperea. Cuvinte înghețase inima prințului. Din ochii căprui o lacrimă rebelă alunecase pe podeaua de cleștar și, parcă înțelegând durerea prințului, se colorase în roșu intens. Parcă cineva nevăzut aruncase un pumnal în inima lui. Așa simțea Robert. O durere ascunsă îi tulbura liniștea.
-La hotarele Valmuriei, spuse Ralu, de ceva timp roiesc prin împrejurimile plaselor de protecție, hoarde întregi de orci. Grupați în cete, de câte opt, adulmecă satele. Încă nu au atacat, le e frică de plasa de stele care păzește pământul Valmuriei, dar nu se știe niciodată. Am trimis acolo cei mai buni soldați, arcași neănfricați și două batalioane de spadasini. Granițelor le lipsesc săbiile valmuriene. Au și suliți foarte bune arcașii, dar am nevoie de tine și de armata ta.
-Acum înțelegi de ce trebuie să făurești cât mai repede Sabia Dragonului? tună prințesa, vădit supărată...Robert tăcu și gândurile îl duse la aliajul pregătit pentru a face sabia. Prințesa Ralu, ridică mâinile în văzduh, le roti într-un anumit fel și un vârtej îl ridică pe prinț, cu toate cele ce le avea și-l purtă ca gândul și ca vântul, peste ape și păduri, ducându-l într-o clipă în fața forjei. Calul, bagajele toate erau acolo lângă el. Vârtejul acela îl întoarse pe toate părțile, îi răvășise gândurile și-l așezase pe lespezile reci ca și cum ar fi fost un fulg. Era trist. Sufletul lui a rămas departe...
În minte îi răsunau încă cuvintele prințesei. Știa că nu a glumit. Trebuia să facă sabia, cât de repede putea. Aduse bagajele în atelier, rugă elfii să-l ajute să pornească focurile și cazanele pentru a făuri sabia. Focul aprins mistuia cu putere lemnele groase, jarul era perfect. Încinse aliajul și-l făcu precum lava unui vulcan. Materia aceea încins curgea încet în formele special făcute.
Zeci de forme se umpleau rând pe rând. În capătul acestora era forma specială a sabiei. Acolo se aduna încet, într-o îngemănare perfectă, toată puterea focului, a minereului, a aurului, a argitului și-a pietrei magice. Opri focul și aștepta curios ca aliajul acela magic să se răcească puțin pentru a începe a modela lama sabiei. Trimise după prietenul lui de-o viață, de la care învățase tot ce știa, un druid înțelept care să rostească deasupra sabiei formula sacră a dragonilor de foc. În câteva minute Asharian veni și dăruindu-i prințului o piatră prețioasă, deschise cartea magică și începu a rosti cuvintele magice.
Cartea prinse a se lumina și din neant forme ciudate o înconjuraseră lăsând în urma lor lumini nefirești. Druidul se aplecase deasupra cărții și rosti formula magică peste sabie:
-Din adâncurile pământului ai venit să aperi sufletele neprihănite ale copiilor și să aperi bătrânii. Fie ca focul să-ți dea puterea ce curge prin măruntaiele pământului, aurul te v-a face să strălucești în soare, argintul îți va dărui puterea lunii, piatra îți va dărui tăria munților și Prințesa Ralu îți va dărui nemurirea. Să-i aperi pe cei drepți pentru totdeauna. Așa va fi scris pe tine. Și din cartea sfântă un firicel de lumină se ridicase încet și atinse sabia. Intră încet în acea bucată de aliaj. Săpase adânc în carnea sabiei: Îi voi apăra pe cei drepți și pe cei cu inimile curate. Și la capătul ei, lumina aceea firavă desenase un dragon, cu aripile întinse.
Prințul Robert, muncise trei zile și trei nopți și făuri o sabie, cum nu mai văzuse nimeni niciodată. Alte zeci de săbii erau deja gata. Trebuiau duse la marginea lacului la prințesa Ralu.
Ea le dădea viața și împreună cu soldații, care le mânuiau cu un curaj nebun, erau menite să apere ținutul fermecat al Valmuriei.
Deodată în curtea din spatele castelului, ascunsă privirilor curioase ale elfilor, apăruseră de nicăieri câțiva soldați din armata prințesei. Erau dumnnezeiesc de frumoși, ca niște îngeri îmbrăcați cu uniformele lor albastre, cu cizme și mantii lungi, de culoarea mierii, pășind de parcă pluteau deasupra pământului. Ridicaseră săbiile și c-un gest scurt, desenând în aer o literă, din eter coborâ o ceață galbenă și învăluind toate cele câte se aflau acolo, le făcu să dispară ca prin farmec.
Prințul se trezi luat pe sus și purtat peste ape direct în sala de consiliu al palatului de cleștar. Prințesa ridicându-se, coborâ două trepte și analizând săbiile, zâmbea în semn de mulțumire. Erau perfecte. Străluceau precum soarele și luna. Ridică în mâinile ei fine Sabia Dragonului și, printr-o mișcare o înăță spre cer. Puteri nebănuite coborau din cer și unite cu cele ieșite din ape, se reuniseră pe tăișul ei într-o înlănțuire dumnezeiască. Fire de lumina străbăteau lama ascuțită și scrisul se înroșise, devenind rubiniu. Prințul privea cu uimire ritualul.
Druidul rostea cu putere formula magica, iar Ralu desprinzând piatra nemuririi, desfăcând-o în trei părți, puse cu grijă de-o parte și de alta a manerului pietrele, astfel încât ele se încrustaseră în lemnul sfant. Puterea lor atinse tăișul lamei de la un capăt la altul. O culoare albăstruie înconjurase sabia și din învăluirea acestor puteri se născuse sufletul ei. Bucata de piatră rămasă se întoarse la loc de cinste, în mijlocul coroanei ce-o purta pe creștet Ralu. Acum era mulțumită. Toată armata ei era frumos aliniată în sala imensă. Fiecare soldat primise o armă și împreună cu prințul ridicaseră săbiile cu vârfurile ascuțite către înaltul cerurilor.
O lumina puternică străbătu încăperea și ca printr-o magie se contopi cu toate acele săbii făcându-le să strălucească nefiresc de tare. Armata era pregătită. Acum nu-i mai era teamă pentru supușii ei. Plasa de stele ce înconjura întreg ținutul Valmuriei era în siguranță.
Din înaltul cerurilor coborâseră heruvimii. Străluciri magice luminaseră palatul de sub ape. Prințul îngenunchiase în fața prințesei și cu sabia în mână jură credința veșnică. Heruvimii îl înconjuraseră cu lumina lor și-i dărui prințului harul nemuririi. Prințul deveni nemuritor ca și Sabia Dragonului.
După jurământ, inima prințului începu să bată cu putere. Acolo, ascuns în sufletul lui, o dorință aștepta împlinirea. Făcându-și curaj păși spre Ralu. Glasul ferm îl surprinse chiar și pe el:
-Printesă Ralu, îngăduie-mi să te întreb, vrei să-mi fii soție? Un murmur străbătu tot castelul ca un fior. În așteptarea răspunsului, tăcerea era apăsătoare. Răspunsul veni ca o bucurie peste toată suflarea.
-Chiar îți dorești să fii cu mine pentru totdeauna? întrebă Ralu, ca și cum, n-ar fi auzit prea bine ce-o întrebase Robert.
-Sigur că vreau. Din prima clipă, de când te-am privit, inima mea a rămas acolo, cu tine. Aș fi cel mai fericit, dacă ai răspunde inimii mele.
-Da, voi fi soția ta. Și unde nu începuseră soldații să aplaude, iar în uralele lor, prințul sărută mâna prințesei Ralu, mulțumindu-i.
Clinchet de clopoței se auzeau până-n depărtări. Nimfe cu părul de foc, atingând pământul cu el, începuseră a juca un dans doar de ele știut. Harpele cântau singure și flori frumos mirositoare răsăreau prin pereți împodobindu-i.
Pregătirile de nuntă începuseră și în toiul lor, Asharian druidul, prietenul prințului Robert, aduce cartea sfântă, ruptă din soare, să împlinească profeția. Druidul ridicase spre cer rugi de mulțumire și pregăti ceremonia prinților. În palatul de cleștar, elfii îmbrăcați de gală, așteptau să înceapa ceremonia de proclamare a unui nou rege. Un tremur ușor străbătu întreg castelul și dintr-o dată acesta se ridicase deasupra apelor. A fost blestemat să fie ascuns sub apele lacului, până ce un print, din ținuturile Valmuriei se v-a căsători cu prințesa Ralu. Puțini dintre elfi mai stiu acest lucru.
Afară pe lac castelul era înconjurat de raze de soare și strălucea în toate cele patru zări. Un pod de cristal lega pământul de mijlocul lacului, iar de-o parte și de alta a lui, flori de tot felul îți luau ochii cât de frumoase erau, te îmbătau cu mirosul lor.
Pe terasa castelului își făcuseră apariția Ralu și Robert. Straiele lor te purtau cu gândul în lumea magică a zânelor.
Druidul deschise cartea magică și după ce îi cunună, așeză deasupra capetelor coroanele fine din aur și diamante.
Deveniseră regii Valmuriei. Un mare ospaț fusese pregătit pentru toți. Noii regi se retraseră în camerele lor. Aveau multe să-și spună. Muzica se auzea în surdină în tot palatul, aducând cu ea fericirea și bucuria.
În speranța că povestea mea a adus un zâmbet pe chipurile dumneavoastră, vă mulțumesc și vă doresc o zi liniștită, plină de bucurii mărunte.
-Va urma-
Autor: Daniela Damian
București, 23.10.2020
Sursa imaginilor: internet
