Uneori nu ne vine să credem că ceea ce trăim aici pe pământ sunt doar lecții de viață, experiențe pe care trebuie să le învățăm...Doar aici, pe pământul acesta, atât de hulit de toți, avem privilegiul de a trăi. Privilegiul de a simți sentimentele...Acele trăiri ce le porți cu tine, peste veacuri, în sufletul tău. Privilegiul de a fi oameni...
Aud ritmul acesta 1,2,3 și 1,2 și iar 1,2,3 și 1,2 și apoi...liniște...o liniște de o clipă, ritmul s-a oprit, iar durerea-mi sfâșie inima. E întuneric și mi-e frig. Încerc să scap din strânsoarea acesta...Undeva aud zgomote și râsete...Doamne, ce faci? Nu, n-ai voie să pleci...treci înapoi. O lumină acolo sus...vreau să ajung la ea. Mă zbat încet, mă prind de pereții aceia lucioși. Gândul îmi invadează mintea și, cu mâinile încep să mă cațăr, împing cu picioarele...nu am loc, mă strânge prea tare, nu mă lasă să ies...Îmi vine să plâng...vreau acasă...
Luminița, pe care o văd, se mărește încet, apoi mă strecor prin ea...Ies prin creștet și mă sperii. Mă ridic ca un fum deasupra corpului meu. Alerg prin încăperea aceasta albă...Mă ascund sus, într-un colț și-mi vine să plâng. Unde sunt? De ce mi-e frică? Mi-e frig și parcă nu sunt eu...Apoi prind curaj auzind vocile. Alături de mine alte suflete privesc corpul meu. Întinsă pe masa aceea rece, înconjurată de 3 medici, o asistentă și...anestezista. Pe ea o cunosc de dată trecută...ah și pe doctori îi cunosc. Doctorul DM urla la mine: Chiar acum treci înapoi...nu pleacă nimeni, nu azi...Corpul meu de lumină se ridică încet și începe să zboare. Nu am aripi, dar strălucesc și pot zbura unde vreau eu. Trec prin tavane cu viteza gândului și văd ca într-un film toată viața mea...Sunt un firicel de lumină și cobor pe un tobogan într-un loc căldut, aud voci și mă pregătesc să trăiesc.
Două mâini mari mă cufundă în apă, îngerii cântă și, apoi liniște...Mă văd când aveam doi ani, în brațele mamei, la spital. Medicii sunt în preajma mea tot timpul și mă văd din nou, am șase ani. Mă joc în curtea casei cu sora mea. Alerg spre mama care ieșea din casă. Mă împiedic și cad peste o damingeană, o sparg și piciorul meu micuț sângerează cumplit. Mi-am tăiat călcâiul. Apoi mă văd la școală când aveam 10 anișori, mi-am spart dintele în urma unei căzături...Toate imaginile veneau din mintea mea. Fiecare perioadă era altfel. Emoțiile, suferința le înțelegeam altfel acum. Apoi îmi văd viața alături de soțul meu Victor. Un om minunat, pe care acum îl văd plângând, așezat pe scaun lângă mama. Îi aud gândurile și rugile ridicate la cer. Apoi mama, ființa aceea micuță, sfântă, ce-și plânge copilul. Toate trec în miimi de secundă. Sincer, văzând toate astea, nu mai vreau să mă întorc. Îmi e dragă starea aceasta de fapt. Sunt liberă, pot să zbor, alerg printre stele și pot străbate cerurile. Cineva îmi șoptește că nu-i timpul meu. Am treburi de făcut. Hai du-te înapoi la ai tăi.
O durere mă însoțea în drumul meu de întoarcere. Am intrat prin tălpi, centimetru cu centimetru, mă dureau toate...aveam senzația că nici nu mai încap în corpul acesta inert. Cineva mă înghesuia în...mine. O stare de bine puse stăpânire pe sufletul meu. Simțeam liniștea și ritmul revenind încet în inima mea. Poate că trebuie să povestesc toate aceste trăiri, pentru ca lumii să nu-i mai fie frică...
Cu drag pentru voi,
Danielle
