De pe vârful muntelui Akefa se vedea în depărtare orașul Alderon. Porțile mari ce protejau orașul sclipeau în razele sorilor ce abia răsăreau deasupra orizontului. Luminau încet luciul mărilor întunecate și împrejurimile. Clădirile imense, din cristale și liane verzi se vedeau din marginea de Vest a Valmuriei. Uitându-te la acele structuri, aveai impresia că ești un fir de praf în adierea vânturilor. Cei doi sori străluceau cu putere și revărsau asupra clădirilor căldura lor. Eram tristă și sincer nu-mi găseam locul. Undeva în ținutul de Nord al Alderon-ului începuse luptele între elfi și valmurieni. De sute de ani orașul acesta magic ținea în frâu caracterele puternice ale tuturor ființelor ce locuiau în aceste ținuturi. Dragonii se îmbolnăveau și nu aveau putere să zboare. Apa a fost otrăvită. Elfii, cu toiegele lor magice, vrăjise izvoarele. Pădurile erau tăiate în fiecare zi. Copacii milenari cădeau unul câte unul. Haosul puse stăpânire pe întreaga suflare.
Mergeam pe cărările ascunse ce coborau din vârful Akefa. În urma mea Drago se grăbea să mă ajungă.
-Daria, așteaptă-mă, te rog...
Nu voiam. Îmi doream să fiu singură, cu gândurile mele. Voiam puțină liniște.
-Daria, copilă, așteaptă. Unde fugi? M-am oprit brusc și Drago mai, mai să mă dea jos.
-Am alergat dupa tine și inimile mele bat nebunește. Stai o clipă să-mi odihnesc sufletul bătrân...Drago era bătrân, avea 282 de ani valmurieni, însă nu-i dădeai vârsta, arăta ca la 45-50 de ani tereștri. Era înalt, cu trăsături dure, iar pe față avea o cicatrice ce-i cobora de la coada ochiului până aproape de bărbie. Semn dobândit în ultima luptă cu Cyborgii.
-Ce părere ai despre dragoni? Cine crezi că îi otrăvește cu piatra lunii? Am găsit probe în lacul de argint și-n izvoarele ce strabat Akefa.
-Drago am o bănuială, dar încă nu pot dovedi nimic. Încercam să-l fac să nu-mi citească gândurile. Drago mă știa de când eram o copilă. Mă crescuse ca și cum aș fi fost fata lui. Și aproape toți valmurienii puteau citi gândurile, erau și telepați.
-Daria, te rog, hai să oprim acest măcel al dragonilor și lupta dintre noi și elfi. Trăim de sute de ani în armonie și acum din cauza câtorva cuvinte am devenit dușmani de moarte? Nu pot accepta așa ceva. Am luptat alături de elfi, suntem prieteni. Cum vom opri răfuiala asta dintre noi? zise Drago vizibil afectat de cele întâmplate. Cum să-i spun dragului meu prieten că vrăjitori elfi sunt vinovați de moartea dragonilor? Și că pădurile...tot ei le-au îmbolnăvit. Că certurile s-au iscat din senin și că prințul Robert a început scandalul dintre noi? Că prințesa Ralu după ce dădu viață unui prinț ca din povești, trebuia să împartă tărâmul Valmuriei cu acesta? Că indiferent de situație, oameni, elfi, valmurieni toți eram o apă și-un pământ? Mi-era greu, așa încât mi-am ascuns gândurile și tăcută pășeam alături de Drago.
Nu știu de ce m-am trezit spunând:
-Drago, cu siguranță vom restabili ordinea și în Alderon. Te las prietene, că vreau să-mi pun gândurile în ordine. Mâine este o nouă zi. Vom vedea ce putem rezolva. Și dintr-o dată m-am întors, am scos fluierul dragonului, am suflat ușor în el și dragonul meu Ivi, ateriză în preajma mea, strângându-și ușor aripile.
Am încălecat în spinarea lui Ivi, iar mâinile mele căutau gâtul puternic. L-am prins cu drag și i-am șoptit:
-Ivi hai să zburăm în cerurile nesfârșite. Și în câteva clipe eram în ceruri, deasupra norilor, planând ușor...
Mă gândeam la ceva nebunesc...voiam o confruntare. Voiam liniște. Ivi se răsuci ușor spre stânga, aripa sângera și o pată albastră se vedea spre umărul ei.
-Ivi te rog coboară, acum...Pata aceea începea să se întindă pe toată aripa stângă. Doamne, unde găsesc leac pentru boala asta? Gândurile-mi zburau nebunește, să întreb elfii vrăjitori? Să merg la druid? Ce să fac să curm suferința Ivei? Și mi-am adus aminte că Drago avea câteva ierburi ce vindecau pielea groasă, ca o platoșă, a dragonilor. Ivi suferea enorm. Sângele ei albastru curgea încet pe lespedea de piatră.
Trebuia să fac rost de ierburi urgent...Sunetul strident scos de fluierul meu o scoase din minți pe Kiko, vulpea mea polară. Of, am suflat atât de tare încât Kiko era năucită...
-Iartă-mă Kiko! Am prins gâtul ei fin într-o atingere ușoară și încălecând pe spinarea ei am gonit spre Drago.
Îmi simțea temerile și cum el știa odată cu mine, ce gânduri îmi trec prin cap, preparase alifia ce trebuia s-o vindece pe Ivi. Deschise ușa și îmi întinse flaconul. Nici n-am reușit să-i mulțumesc că-mi și răspunse:
-Pleacă Daria, orice secundă este prețioasă, te ajung din urmă...Drago pierduse un dragon de apă și știa ce dureri avea Ivi. Îi simțeam bătăile inimilor și durerea din suflet. Drago o iubea pe Ivi. Îi salvase pielea în lupta cu Cyborgii. Aripile ei puternice îl acoperise în întregime astfel încât cyborgii nu l-au putut ucide. După ce se terminase atacul cyborgilor și lucrurile au revenit în matca lor, Drago construise un lac doar pentru Ivi. Îl umpluse cu pești, lăsând-o pe Ivi să facă ce dorea. Lacul era doar al ei...
Ajuns înaintea mea lângă Ivi, druidul Asharian deja tăiase o parte din aripă. Curățase rana și aștepta ca Ivi să-și revină. Am întins flaconul dat de Drago și cu ochii în lacrimi am rostit:
-Te rog s-o salvezi. Ivi își întinse aripile și de durere gemea încet. După un timp a prins a se mișca și din acea ultimă încordare făcu un ou roz. Nu-mi venea să cred...Asharian lua oul și întorcându-se cu fața spre sori îl ridică deasupra creștetului spunând:
-Bun venit Esmeralda! Încet Ivi se stingea în fața noastră. Îmi șoptea telepatic că viața ei s-a sfârșit și că oul acela e viitorul meu dragon. Să iubesc cum am iubit-o pe ea și-mi va dărui clipe de neuitat...Ivi se transforma încet într-un nisip fin, ca și cum nu ar fi existat. Din nisipul acela răsăreau steluțe portocalii. Se ridicau în eter și ajunse pe cer așteptau noaptea. În Constelația Dragonilor apăruse conturul lui Ivi...Ochii mei căprui înotau în lacrimi de durere. Ivi murise puțin ca să se nască din nou în ceruri. Cu oul în brațe și cu ochii ațintiți pe cer așteptam zorile. La malul mărilor întunecate alături de Drago și Asharian priveam cerul plin de stele...Durerea îmi invadase inima și sufletul și rămase adânc în mine...
Îmi doream să mor și eu odată cu Ivi. Drago întinse mâinile și mă strânse în brațe spunându-mi:
-Gata copile, durerea și-a găsit locul, nu va pleca din inima ta, dar viața merge mai departe...un suflet a plecat și un altul vine...
Și câtă dreptate avea Drago. Am plâns încet rezemată de pieptul lui, strângând în brațe oul acela prețios...
Durerea rămase în inimă ca un talisman al tăcerii. Inima-mi sângera a pustiu...
Cu drag pentru voi,
Danielle
Frumușica, Botoșani 03.02.2021
