Tălpile goale ating pâmăntul proaspăt afânat. Conuri de brad cad din înaltul cerului. Cu crengile aproape de cer, brazii cei falnici, din fața curții, mă privesc cu drag. Pâlcuri de muri stau ascunși după dealuri. Din vizuini nevăzute mulțimi de ochișori mă privesc curioși...Ce repede trece vara. Încă mi-e dor de soare, de vară, de zilele lungi de vacanță...
Într-un colț de sat aud frânturi dintr-o melodie veche..."Soare de vară, adu afară, la joaca noastră, pe sub fereastră, chipuri frumoase de copilași...du-i în locuri pline cu multe afine și clopoței...sursură apa se-ncinge joaca, mulți vor să vadă dansul fermecat, dar din vâltoare încă n-apare, zorii de soare și-un moș frumos cu ochii scântei..."
Închid ochii și-mi aduc aminte cântecelul, fredonez așa ca pentru mine câteva versuri. Îmbătată de mirosul de brad îmi întind pătura sub umbra lui și...din mintea mea apare ca prin vis un chip frumos de fată, ce spune povești fără seamăn.
Era în ziua de 2 septembrie, anul 1945, vara era pe sfârșite și, din înaltul cerului a început o ploaie mocănească care a ținut căteva ore. În fața cuptorului, o femeie frumoasă cu părul lung împletit în cosițe, mânuia de zor o forma de cozonac. O întorcea pe toate părțile să vadă dacă mai trebuie copt sau nu cozonacul. Căldura cuptorul îi făcu obrajii roșii. Încet, încet pe tâmple i se prelingea o broboană de transpirație. Dacă o priveai de la distanța ai fi văzut burta mare și lăsată ca și cum dintr-un moment în altul ar trebui să nască.
Anica, era însărcinată cu al nouă-ulea copil. Nici nu mai simțea durerea la cât muncise în vara aceea. Războiul era pe sfârșite, dar se mai auzeau colo sus pe deal câteva focuri răzlețe de armă. Legionarii se ascundeau la Schit. Acolo la adăpostul mânăstirii, călugării le oblojau rănile și le dădeau de mâncare. Așteptau, ascunși în spatele zidurilor groase, să se termine războiul sau câte un semn de la cei de-acasă. Le era frică să se lase văzuți. A lui Iordache a fost prins și a fost ucis, nu făcuse rău la nimeni dar...cine să judece drept?
-Fugi mă la tac-tu și zi-i că mi-o venit sorocul...strigă cât putu de tare Anica. Aurel că el era în preajma ei rămase încremenit în fața portiței.
-Unde să-l caut mămucă? Cu părul negru răvășit, cu cămașa descheiată și cu basca în mâini, nu reușea să îndruge două cuvinte. Apoi dacă ea naște, el ce să facă? Îi era frică...O zbughi pe poartă către bădia Ghița, fratele Anicăi.
-Bădie hai fuga că mămuca...i-o venit sorocul și nu-i nimeni acasă. Aglăița, cumnata Anicăi când auzi o lua la fugă pe lângă cei doi și în câteva clipe era lângă ea.
-Anicuță nu-ți fie frică, iaca eu sunt aici, gata am venit. Hai cu mine în casă că avem treabă. Durerile nașterii o cuprise pe biata Anicuța. Săraca nici nu mai știa ce să zică. Își pregătise din-nainte prosoape fine de bumbac ca să șteargă copilul, scutece să-l înfeșe, hainuțe făcute de ea de astă-vară și...oftă de câteva ori, trase un țipăt ca de moarte și...în cele din urmă apăru pe lume o fetiță.
Aglăița o lua repede, îi curăță nările fine, o scutură cu capul în jos și-i plesni cu putere fesele mici. Olga(că așa o va chema) începuse să plângă, semn că era un copil sănatos și frumos.
-Anicuță uite ce fată frumoasă ai făcut, ptiu-nu-fi-deochi, Doamne mare ți-e minunea, ce copil frumos. O apucă zdravăn de cap, o ridică în aer, o închină în cele patru zări, o înfășă și i-o dădu Anicăi.
-Ia-o fa hăi, că acu poți s-o țî-i lângă tine. așa minune de fată eu n-am văzut. Să fiți sănătoși. 'Neata Ghiță să faci cinste că ți s-a născut așa odraslă frumoasă.
Aglăița adună pe toate femeile în jurul Anicăi. Veniseră s-o vadă pe Olga, că așa o chema pe copilă, nume vechi, care-i plăcu ei, Anicuței...
Suferise mult Anica că din toți cei nouă copii doar patru îi trăise. O avea pe Maria, Aurel, Elena și acum și pe Olga. Le purta de grijă, îi cocoloșea, îi erau dragi că erau tare frumoși și de, erau ai ei.
Timpul trecea tare greu. Mâncarea o cumpărau pe cartele, îmbrăcămintea la fel, noroc că ei mai aveau animale și, mai o carne, ouă, lapte, brânză, lână se descurcau un pic mai bine. Aveau și-o batoză de treierat grâul, dar odată cu colectivizarea le-a fost confiscată. Până și pământurile le-au fost luate. Pământurile lăsate de bunii noștri...Erau considerați chiaburi, dar ei săracii erau țărani faini cu suflete de aur. Aveau bunii livezi cu cireși, pruni, caiși, peri, își duceau traiul greu dar decent, adică cu demnitate și cu onoare.
Țesea Anica cuverturi, ștergare, țoale, fote, tot ce putea face cu mâinile ei. Erau așa de frumoase toate, ca de colecție. Și acum mai am o față de masă cusută de ea în nopțile lungi de iarnă. În fiecare lucru punea o bucățică din inima ei. Așa și-a crescut și copiii. I-a făcut responsabili, i-a dădăcit, i-a învățat tot ce știa ea și în plus i-a purtat în școală. Era mândra de toți.
Avea Anica un secret pe care-l purta în inima ei, ascuns bine...De fapt toți știau secretul. O lăsau să creadă că numai ea știa. În sufletul ei de mamă izvorâse dragul de Olga. Copila cu părul șaten, ondulat, cu ochii căprui și cu zâmbetul acela pe care niciunul din ceilalți copii nu-l aveau. Olga păstrase zâmbetul ei, ochii ei și trăsăturile feței ei delicate. O adora. O purta mereu în cârcă. Își lega un batic pe după umeri, cobora în jos împrejurul taliei, ca o comoară o ținea, o purta acolo, lângă inima ei.
Ani la rând, o lua cu ea, se jucau împreună ascunse de privirile iscoditoare. Nu conta dacă era obosită sau nu, mereu își făcea timp pentru ea. Olga devenise umbra ei.
La 14 ani, când trebuia să o lase să-și termine studiile a intervenit ceva și toate visele s-au spulberat ca într-un joc de domino.
Pe 2 septembrie când împlinise 14 ani, Olguța, cum îi plăcea ei s-o dezmierde, trebuia să plece să învețe o meserie. A plâns mult, s-a gândit cum să facă, dar nu a avut încotro. Trebuia s-o trimită departe de ea, de inima ei. Toate visele copilei s-au dărâmat. Boala Mariei venită pe neașteptate a fost pentru Olguța ca o pedeapsă la tot ceea ce a trăit ascunsă în umbra Anicuței. Banii strânși cu greu pentru școala Olguței au fost cheltuiți pe medicamente și doctori. Olga și-ar fi dat și inima pentru Maria, dar acolo ascuns în inima ei rămâneau multe vise neîmplinite.
La târg a mers cu tataia. O duse să învețe croitorie. Ani la rând cosea lucruri pe care și le-ar fi dorit să fie ale ei...
Din resturi de materiale își făcea câte o rochița sau o bluză. În mintea ei de copil își creea modele sofisticate. Aduna orice bănuț să-si ajute familia greu încercată de boala Mariei. Uitase de mult toate visele ei. Puse mai presus de dorințe, familia.
Anii au trecut unul după altul, viața i-a adus bucurie dar și tristețe. A făcut trei copii frumoși, inimoși pe care i-a învațat toate câte le știa ea: Olguța. Dumnezeu a ocrotit-o și i-a dăruit speranța, înțelepciune și dor. Un dor nebun de fetele ei...
De fiecare dată ne-ai așteptat cu inima deschisă și cu lacrimi de bucurie pentru că Dumnezeu ți-a dăruit puțin timp ca să fim împreună.
Te iubim mama oriunde ai fi...între cer și pământ, rătăcind uneori drumul până la sufletele noastre... Fiecare zi e tot mai grea fără tine, fără glasul tău frumos, fără mângâierea ta...
Am să scriu cu drag toate câte le-ai trăit și le-am trăit în acest răstimp pe Pământ.
Îți păstrăm vie trecerea ta prin viețile noastre și...îți mulțumim măicuță.
Daniela
